Joi 24.09.2015
Joi am făcut a doua ședință de Bowen. Întreaga ședință a fost deosebită.
Mihai a intrat în cameră, eu eram întinsă pe pat, cu fața în jos. A venit și, într-un gest de tandrețe, de simpatie, poate chiar empatie în relația terapeut – pacient, a așezat palma deschisa (cred ca era palma dreaptă) în mijlocul spatelui meu.
În acel moment, banala conexiune fizică eu am simțit-o zguduitor la alt nivel.
Parcă simpla atingere a mâinii lui a deschis în mine un portal. M-am perceput pe mine și pe Mihai dincolo de corpul fizic. L-am simtit pe Mihai ca făcând parte din mine, ca fiind o părticică din ființa mea. Parcă intrase, parcă pășise în ființa mea.
Dar această pătrundere nu era o invazie, nu era o pășire din exterior. Pur si simplu, el făcea parte din mine, din ființa mea, el era acolo și eu nu a trebuit decât să-mi permit, să-mi dau voie să văd asta. Am conștientizat în acele fracțiuni de secundă că suntem legați, că suntem UNU.
Am înțeles profund că nu este vorba numai de Mihai și, deși nu simțeam conexiunea cu alte ființe, știam, pur si simplu știam, că sunt undeva legată sau, mai bine zis, nu legată, ci în conexiune, în contopire, în uniune cu toți, că toți fac parte din mine. Nu m-am perceput ca pe ceva defint, cu limite, ci ca pe ceva omniprezent.
M-a cuprins brusc un sentiment de recunoștință. Un sentiment atât de puternic, încât mi-au dat lacrimile. Eram recunoscătoare lui Mihai. Nu înțelegeam de ce Mihai este ținta acestei recunostințe, dar sentimentul era puternic, se revărsa în întreaga mea ființă, îl trăiam plenar și era aproape sufocant, de nesuportat pentru corpul fizic. Era ceva de o frumusețe aproape dureroasă, un sentiment de bucurie, de frumusețe, de minunăție. Îmi venea să-i mărturisesc toate aceste, să-i mulțumesc și să-mi strig recunoștința.
Acum, în timp ce scriu, privesc în inima mea si simt bucurie, recunoștință și dorința nebună de a-i mulțumi lui Mihai că m-a ajutat să ajung acolo.
Toate acestea în timp real nu au durat mai mult de 3 secunde, poate chiar mai puțin, dar acolo timpul a încremenit și trăirea a fost totală. Nu o pot exprima în timp, pentru că nu am perceput trecerea timpului, timpul nu exista, ci decât am revenit aici.
Apoi terapia a inceput. Încă de la primele mișcări, corpul mi-a fost cuprins de senzații. Simțeam că se întâmplă ceva în interiorul meu. Mă străduiam să mă detașez și să mă observ. Am realizat brusc că senzațiile trăite nu erau fizice, ci la nivel emotional.
Mihai a revenit, m-a întrebat cum mă simt și, dupa ce i-am spus, a decis să mă mai lase câteva momente să mă liniștesc.
Ședința a continuat, însă cu pauze mai mari.
După încă două sau trei mișcări, starea de tensiune emotională pe care o simțeam, mai ales în spate între omoplați și zona lombară, a explodat. Brusc, am început să plâng. Corpul mi se zguduia de suspine.
Nu înțelegeam de ce plâng, nu simțeam nicio durere, nici fizică, nici sufletească. Creierul meu “privea” cu uimire și încerca să găsească o durere de orice fel, “pentru că numai durerea provoacă plânsul”, spunea el. Plângeam însă fără această cauză și, undeva în spatele plânsului sau, mai bine zis, atunci când plânsul va înceta, știam că va fi liniște și bucurie.
Mihai a intrat în cameră și, văzând că plang, a ieșit încetișor.
Am mai plâns puțin și m-am oprit. Însă, din acel moment respirația a devenit amplă. Trăgeam mult aer in piept, stăteam câteva clipe în retenție pe plin, iar apoi dădeam drumul aerului, scoțând un sunet lung, egal, uniform, gutural, pe tonalitate joasă. Iar umpleam plămânii și iar o luam de la capăt.
Cu timpul am început să modulez sunetul: mai sus, mai jos, mai tare, mai încet, mai lung, mai gros etc. Întreaga atenție era concentrată pe acest sunet. Plămânii se umpleau și parcă nu erau suficient de mari pentru cât aer îmi trebuie.
Am continuat așa o perioadă de timp, iar apoi, ușor, ușor m-am linistit.
Mihai a intrat, a mai făcut încă o mișcare sau două și a oprit ședința, considerând că este suficient.
————- // ————–
A doua zi, vineri, am fost foarte, foarte nervoasă. M-am enervat până la furie, m-am certat cu cei din jur, am intrat în panică până la limita atacului de panică, am simțit tot felul de frici si am dat vina pe cei din jur.
În aproape tot timpul am conștientizat starea de frică, panică, enervare, furie, încercarea de a ma disculpa, dar nu m-am oprit. Observam și nici prin cap nu-mi trecea să intervin.
Eram inertă din punctul acesta de vedere, ca si cand creierul era amorțit. Vedea, dar nu putea să dea nicio comandă. Pur si simplu m-am lasat dusă de trăiri.
Starea în care eram îmi creea un disconfort total. Simțeam panica din mine ca pe o agresiune asupra corpului: presiune, agitație interioară și totul exploda în furie manifestată prin ceartă, voce stridentă la limita isteriei. Totul era atât de neplăcut, atât de urăt.
Cu un efort de voință m-am calmat, folosindu-mă de autosugestia că am sa rezolv toate problemele. Spre uimirea mea, deși starea a mai persistat puțin, însă cu o intensitate mai joasă, am uitat foarte repede motivul enervării, al supărării, al fricii. Ca și cum ceva din mine preluase controlul și știam că totul este minunat, că totul este bine.