(Osho)
„Dacă ai afla brusc că azi vei muri, ce s-ar întâmpla? Te-ar mai interesa banii? Dintr-odată, orice dorinţă de bani te va părăsi.
Dacă azi ar fi ultima ta zi de viaţă, nu ai risipi-o gândindu-te la ziua de mâine şi la bani; pentru că nu mai există nici un mâine.
Pentru că trăim numai în zilele de mâine, banii au devenit foarte importanţi. Şi pentru că nu trăim, ci doar îi imităm pe ceilalţi, banii au devenit foarte importanţi. Cineva construieşte o casă, şi tu i te simţi inferior. Nu erai deloc nemulţumit cu casa ta acum câteva zile, însă acum, pentru că cineva construieşte o casă mai mare, apare comparaţia: şi te răneşte, îţi răneşte ego-ul. Ai vrea să ai bani. Cineva a făcut altceva, ceva diferit, şi ego-ul tău se simte deranjat.
Renunţă la comparaţii şi poţi să te bucuri de viaţă la maxim.
Persoana care se bucură de viaţă nu are nici o dorinţă de a poseda, pentru că ştie că, în viaţă, lucrurile adevărate de care merită să te bucuri nu pot fi cumpărate.
Dragostea nu poate fi cumpărată. Da, sexul poate fi cumpărat. Deci un om care ştie ce e dragostea nu va fi interesat de bani. Dar unul care nu ştie ce e dragostea, va fi obligat să rămână interesat de bani, pentru că banii pot cumpăra sex, şi el numai sexul îl cunoaşte.
Nu poţi cumpăra noaptea înstelată. Unui om care ştie să se bucure de o noapte plină de stele nu îi va păsa de bani. Nu poţi să cumperi un apus de soare. Desigur, poţi să iei un Picasso – însă cine ştie să se bucure de un apus de soare, nu va fi deloc interesat să cumpere un tablou. Viata este o pictură atât de minunată, o pictură în mişcare, vie.
Oamenii care nu ştiu să privească un apus sunt gata să cumpere un Picasso pentru milioane de dolari. Nici nu vor şti cum să atârne tabloul, drept sau strâmb, cu sus-n jos sau invers, însă vor să le arate celorlalţi că au un tablou de Picasso.
Am auzit că, odată, un bogătaş a venit la Picasso; a vrut două tablouri, imediat, fiind gata să plătească oricât pentru ele. Picasso a cerut un preţ exorbitant – gândindu-se că omul nu va putea plăti – pentru că numai un tablou era gata. Dar bogătaşul era gata să plătească, şi atunci Picasso a tăiat pânza în două, iar acela a crezut că erau două tablouri şi nu unul singur.
Am auzit o altă poveste: la o expoziţie Picasso, oamenii îi elogiau tablourile. Toţi criticii se adunaseră în jurul unor tablouri care păreau cele mai absurde, şi deci cele mai atrăgătoare – pentru că atunci când ceva e absurd, este o provocare adresată intelectului vostru, şi orice critic încearcă să demonstreze că înţelege despre ce e vorba.
Apoi Picasso a venit şi a spus: “Aşteptaţi. Un nătâng a atârnat tabloul ăsta cu sus-ul în jos. Lăsaţi-mă să îl aşez mai întâi cum trebuie.” Şi ei lăudaseră aşa de mult tabloul!
Dacă ştii să te bucuri de un trandafir, de un pom înfrunzit în curte, de munţi, de râuri, de stele, de lună, dacă ştii să te bucuri de oameni, nu vei mai fi atât de obsedat de bani. Obsesia banilor apare pentru că am uitat limbajul sărbătorii. De aceea bani au devenit singurul lucru de laudă – e atât de goala viaţa voastră în rest…
Eu nu vă spun să renunţaţi la bani. Asta vi s-a tot spus de-a lungul veacurilor şi nu v-aţi schimbat. Eu vă voi spune altceva: bucuraţi-vă de viaţă, sărbătoriţi viaţa şi obsesia banilor va dispărea automat. Şi când va dispărea de bunăvoie, nu va lăsa nici o zgârietură şi nici o rană în urma sa.”