Omul care dorea să fie fericit

(preluat de pe net – de Laurent Gounelle)

Nu vroiam să părăsesc Bali fără să-l fi cunoscut. Nu ştiu de ce. Nu eram bolnav, ba chiar am avut dintotdeauna o sănătate de fier. M-am interesat de onorariu căci, fiind la sfârşitul sejurului, portmoneul meu era aproape gol. Nici nu îndrăzneam să-mi verific contul din bancă. Oamenii care-l cunoşteau îmi răspunseră: “Dai cât vrei, pui într-o cutiuţă aflată pe o etajeră. ” Bun, asta m-a mai liniştit deşi mă cam deranja ideea să las un ban de-un leu cuiva care, spune-se, l-a vindecat pe Prim-ministrul Japoniei.

A fost greu să-i găsesc locuinţa într-un sătuc la câţiva kilometri de Ubud, în centrul insulei. Nu ştiu de ce, în ţara asta, practic nu există indicatoare; aşa că o hartă e la fel de inutilă ca şi un mobil într-o zonă fără semnal. Rămânea, bineînţeles, soluţia cea mai firească: să-i întrebi pe trecători. Mi se pare uneori că majoritatea bărbaţilor au impresia că şi-ar pierde virilitatea dacă ar trebui să se înjosească să întrebe. Preferă să se baricadeze într-o tăcere sugerând: ” Ştiu!”, prefăcându-se că se orientează până când se rătăcesc cu desăvârşire şi soţia le spune:”Ţi-am zis c-ar fi trebuit să întrebăm!”

Necazul e că, la Bali, oamenii-s aşa de drăguţi încât spun întotdeauna “Da”. Dacă-i spuneţi unei fete “Ce drăguţă eşti!”, vă va privi zâmbind larg şi va răspunde “Da.” Iar când întrebaţi de o adresă, sunt atât de doritori să vă ajute, încât le e imposibil să spună: “Nu ştiu”, aşa că vă indică o adresă la întâmplare.

Căutasem cam mult şi eram cam nervos când am ajuns la intrarea în grădină. Nu ştiu de ce dar îmi închipuisem o casă luxoasă, cum vezi uneori la Bali, cu bazine acoperite cu flori de lotus, la umbra binevoitoare a copacilor cu flori albe ce emanau un parfum atât de îmbătător, de era aproape impudic. În loc de aşa ceva, erau un fel de căsuţe fără ziduri care comunicau între ele, de o mare simplitate, fără să pară sărăcăcioase.

O tânără veni în întâmpinarea mea.
- Bună ziua, ce doriţi? mă întrebă ea într-o engleză vagă.
Înălţimea mea, de un metru optzeci şi părul blond făceau evidentă originea mea occidentală.
- Am venit să-l întâlnesc pe domnul…pe maestrul Samtyang.
- Îi voi spune, zise ea şi dispăru.

Am rămas un pic descumpănit, în picioare, aşteptând ca Excelenţa Sa să vină să-l primească pe umilul vizitator ce eram. După cinci minute care-mi părură destul de lungi şi în care am ajuns să mă întreb despre utilitatea prezenţei mele aici, am văzut un bărbat de vreo şaptezeci poate optzeci de ani venind spre mine. Primul lucru care-mi trecu prin cap a fost că i-aş fi dat negreşit cincizeci de rupii dacă l-aş fi văzut cerşind pe stradă. Am tendinţa să nu dau decât bătrânilor: îmi spun că dacă au ajuns să cerşească la vârsta lor înseamnă că n-au încotro. Bărbatul care se îndrepta spre mine nu era îmbrăcat în zdrenţe, dar hainele sale erau de o sobrietate dezarmantă şi fără vârstă.

Mi-e ruşine să recunosc că primul meu reflex a fost să mă gândesc că am greşit persoana. Nu putea fi vorba de un vindecător a cărui reputaţie se întindea peste mare. Ori atunci darul său mergea mână-n mână cu lipsa de discernământ şi accepta ca Primul ministru al Japoniei să-l plătească cu alune! Putea fi şi un geniu în marketing, vânând o clientelă credulă, avidă de clişee precum cel al vindecătorului ascet, detaşat de lucrurile materiale dar care acceptă, la sfârşitul şedinţei, o retribuţie generoasă.

Mă salută şi mă întâmpină simplu, exprimându-se cu multă blândeţe într-o engleză foarte bună. Lumina din privire contrasta cu ridurile de pe pielea lui tăbăcită.

M-a invitat să-l urmez în primul campan: o “căsuţă” cu un acoperiş susţinut de patru coloane mici. O etajeră, un cufăr şi, pe jos, o rogojină. Cufărul, deschis, era plin cu documente, cu planşe reprezentând interiorul corpului omenesc care, într-o altă împrejurare, m-ar fi făcut să fac pe mine de râs, într-atât erau de departe de cunoştinţele actuale în medicină.

M-am descălţat la intrare, aşa cum cerea tradiţia balineză.
Bătrânul m-a întrebat de ce sufăr, ceea ce m-a expediat cu brutalitate la motivul prezenţei mele aici. Ce căutam, de fapt, în acest loc, de vreme ce nu eram bolnav? Făceam să-şi piardă timpul cu mine un om căruia îi simţeam deja onestitatea – ca să nu zic integritatea, chiar dacă n-aveam încă nici o dovadă a competenţei sale. Aşa aveam eu chef, ca cineva să se ocupe de “cazul” meu, să-mi vorbească despre mine şi, cine ştie, să descopere că există posibilitatea să mă simt şi mai bine! Doar dacă nu cumva am ascultat de un fel de intuiţie… La urma urmei, mi se spusese că era un om deosebit şi doream pur şi simplu să-l întâlnesc.

- Vin pentru un control, i-am zis roşind la gândul că nu mă aflam la vizita medicală anuală şi că cererea mea era deplasată.
- Întindeţi-vă aici, îmi spuse el arătând rogojina fără să manifeste nici o reacţie privitoare la cererea mea banală.

Aşa începu prima – şi ultima, sper! – şedinţă de tortură din viaţa mea. Totul a început normal: întins pe spate, destins, încrezător, şi pe jumătate amuzat, îl urmăream cum palpează cu blândeţe diferite zone ale corpului meu. La început capul, apoi ceafa. Braţele, până la ultimele falange ale degetelor. Au urmat unele zone foarte precise, se pare, de pe piept apoi de pe burta (m-am simţit uşurat să constat că a trecut direct de la burtă la coapse!). Genunchii, gambele, călcâiele, talpa picioarelor: palpa totul dar nu mă deranja.

În sfârşit a ajuns la degetele de la picioare. Nu ştiam că-i posibil să faci pe cineva să sufere în aşa hal, doar apăsându-i degetul mic cu arătătorul şi cu degetul mare. Urlam şi mă chirceam pe rogojină.

Recunosc că-s cam sensibil din fire dar ceea ce simţeam depăşea în intensitate tot ce simţisem vreodată, până atunci.
- Te doare, spuse el.
Fără glumă. Gemui un “da” între două chircituri. N-aveam nici măcar puterea să strig. El nu părea afectat de suferinţa mea, păstra o oarecare neutralitate binevoitoare. Faţa lui exprima un fel de bunătate care contrasta cu tratamentul pe care mi-l aplica.
- Sunteţi nefericit, spuse el, ca şi când mi-ar fi pus un diagnostic.
În acel moment, da. Foarte. Nu mai ştiam dacă trebuia să plâng sau să râd de situaţia în care mă pusesem. Cred că le făceam pe amândouă. Şi când te gândeşti că mi-aş fi putut petrece ziua pe plajă, să vorbesc cu pescarii şi să mă uit după balinezele astea frumoase!
- Durerea dumneavoastră în acest punct este simptomul unei stări generale de rău, de inconfort. Dacă aş exercita aceeaşi presiune, în acelaşi loc, la altcineva, n-ar trebui să-l doară.
Spunând aceste cuvinte, mi-a lăsat piciorul şi m-am simţit dintr-odată cel mai fericit om.
- Ce profesie aveţi?
- Sunt profesor.

M-a privit o clipă, apoi s-a îndepărtat gânditor, parcă preocupat de ceva. Aveam oarecum impresia c-am spus ce nu trebuia sau că am făcut o prostie. El se uita vag în direcţia unui copac înflorit. Părea absorbit în gânduri. Ce trebuia să fac? Să plec? Să tuşesc ca să-i amintesc de prezenţa mea? M-a scos din nesiguranţa în care mă aflam, revenind spre mine. S-a aşezat direct pe pământ şi mi-a vorbit uitându-se în ochii mei:
- Ce nu merge în viaţa d-voastră? Sunteţi sănătos tun. Deci, ce se întâmplă? Serviciul? Relaţia? Familia?
Cu întrebarea lui directă şi cu ochii lui, care mă fixau, ferm dar blând în acelaşi timp, nu-mi lăsa nici o portiţă de scăpare, chiar dacă vocea şi privirea îi erau binevoitoare. Mă simţeam obligat să răspund, dezvăluindu-mă unui om pe care-l cunoscusem abia cu o oră înainte.
- Nu ştiu…,da…, aş putea fi mai fericit, ca toată lumea.
- Nu vă cer să-mi răspundeţi în numele celorlalţi, îmi replică el, calm.
Începe să mă enerveze omul ăsta! Fac ce vreau şi nu-i treaba lui, am gândit, simţind că încep să mă înfurii.
- Să spunem că aş fi mai fericit dacă aş avea o relaţie.
De ce i-am spus asta? Încep să mă enervez pe mine-însumi. Sunt incapabil să mă opun întrebării cuiva. E lamentabil! Sunt de plâns!
- În acest caz, de ce nu aveţi o relaţie?

Buuun, trebuie să iau o hotărâre, chiar dacă nu sunt prea tare la acest capitol: fie îl întrerup şi plec, fie joc jocul până la sfârşit.
Mă auzii răspunzându-i:
- Aş vrea, dar pentru asta ar trebui să plac unei femei.
- Ce vă împiedică?
- Ei bine, sunt prea slab, spusei, roşu de ruşine şi de furie, amestecate.

Vorbind rar, aproape încet dar apăsând pe fiecare cuvânt, îmi spune:
- Problema d-voastră nu-i în corp, ci în cap.
- Nu, nu-i în capul meu: e un fapt obiectiv, concret. E de-ajuns să mă puneţi pe un cântar sau să-mi măsuraţi pectoralii şi circumferinţa bicepşilor. Veţi vedea singur, căci nici metrul, nici cântarul nu sunt subiective. Nu le pot influenţa cu mintea mea strâmbă şi nevrozată.
- Problema nu-i asta, îmi răspunde el răbdător, păstrându-şi calmul.
- Uşor de spus…
- Problema d-voastră nu-i fizicul, ci cum credeţi că e perceput el de femei. În realitate, succesul pe care cineva îl are sau nu la sexul opus are prea puţin de-a face cu fizicul nostru, cu aparenţa noastră fizică.
- Dacă-i spun aşa ceva vecinei mele de o sută de kile, care are un nas cât un cartof, îmi dă un pumn de-mi ţâşneşte ketchup-ul!
- N-aţi văzut niciodată persoane ale căror fizic este departe de canoanele de frumuseţe, în relaţie cu cineva care arată foarte bine?
- Ba da, desigur.
- Majoritatea oamenilor care au “problema” d-voastră au, de altfel, un fizic normal, cu mici defecte pe care ei se focalizează. O gură prea fină, urechi prea lungi, o bărbie dublă, un nas prea lung sau prea scurt. Găsesc că sunt prea scunzi sau prea înalţi, prea graşi sau prea slabi şi chiar ajung să se convingă de asta. Când întâlnesc o persoană care i-ar putea iubi, ei n-au decât o obsesie: defectul lor. Sunt convinşi că nu vor putea să placă acelei persoane din cauza asta. Şi…ştiţi ceva?
- Ce?
- Au dreptate! Când te vezi urât şi ceilalţi te văd urât. Sunt sigur că femeile găsesc că sunteţi prea slab.
- Fain!
- Ceilalţi ne văd aşa cum ne vedem noi înşine. Care e actriţa d-voastră preferată?
- Nicole Kidman.
- Cum vi se pare? Cum o găsiţi?
- Excelentă actriţă, una dintre cele mai bune din generaţia ei. O ador!
- Nu; vreau să spun din punct de vedere fizic.
- Superbă, magnifică; e o bombă.
- Bănuiesc că aţi văzut “Eyes Wide Shut” de S. Kubrick, nu?
- Vă uitaţi la filme americane? Aveţi un receptor satelit în colibă?
- Dacă memoria mea e bună, e o scenă în care Nicole Kidman apare goală împreună cu Tom Cruise.
- Memoria d-voastră e bună.
- Mergeţi la videoclubul din Kuta şi revedeţi “Eyes Wide Shut”. Când ajungeţi la scena aceea, opriţi imaginea şi uitaţi-vă cu atenţie.
- Nu va fi prea greu.
- Uitaţi pentru câteva clipe că e vorba de Nicole Kidman; închipuiţi-vă că e o necunoscută şi priviţi-i corpul, obiectiv. Veţi constata desigur că arată bine, că are un corp frumos, dar că nu-i perfect totuşi. Are fese frumoase, însă ar putea fi mai rotunde, un pic mai bine conturate. Sânii sunt frumoşi, dar ar putea fi mai voluminoşi şi un pic mai tonici. Veţi vedea că are trăsături fine dar care nu reflectă o frumuseţe de excepţie.
- Unde vreţi să ajungeţi? Ce vreţi, de fapt, să spuneţi?
- Există zeci de mii de femei la fel de frumoase ca Nicole Kidman. Treceţi pe lângă ele în fiecare zi pe stradă şi nici măcar nu le remarcaţi. Adevărata ei forţă e în altă parte.
- Da?
- Nicole Kidman pare convinsă că-i superbă. Are certitudinea că toţi bărbaţii o doresc şi că toate femeile o admiră sau o invidiază. Se vede, probabil, ca fiind una din cele mai frumoase femei din lume. Crede acest lucru cu atâta putere, încât toţi ceilalţi o văd astfel. În 2006, revista britanică “Eve” a ales-o ca fiind una din cele cinci frumuseţi ale lumii.
- Aşa-i.
- Şi cum explicaţi asta?
- Că ceilalţi au tendinţa să ne vadă aşa cum ne vedem noi înşine?
- Da….Veţi face o experienţă: timp de câteva clipe vă veţi imagina ceva. N-are importanţă dacă-i adevărat sau fals. Convingeţi-vă doar că-i adevărat. Sunteţi gata?
- Aici? Acum?
- Da, acum. Puteţi închide ochii, aşa va fi mai uşor.
- O.K., sunt gata.
- Imaginaţi-vă că sunteţi, în ochii d-voastră, foarte frumos. Sunteţi convins că aveţi un impact enorm asupra femeilor. Mergeţi pe plajă, la Kuta Beach, printre australiencele în vacanţă. Cum vă simţiţi?
- Foarte, foarte bine. O adevărată fericire.
- Descrieţi-mi postura, felul în care mergeţi.
- Cum să explic…? Mă simt sigur pe mine, merg cu paşi fermi, am încredere în mine şi sunt relaxat.
- Descrieţi-mi fizionomia feţei.
- Merg cu capul sus, privesc drept înainte şi zâmbesc uşor. Sunt cool, relaxat şi totodată sigur pe mine.
- Bine. Acum imaginaţi-vă cum vă văd femeile.
- Da, e clar, am…cum să zic? Un oarecare impact.
- Ce cred ele despre circumferinţa bicepşilor sau a pectoralilor d-voastră?
- Uh…de fapt, nu neapărat la asta se uită.
- Puteţi deschide ochii. Femeilor le place ceea ce emană persoana d-voastră; asta-i tot. Şi asta rezultă direct din imaginea pe care d-voastră v-o faceţi despre propria persoană. Când crezi ceva despre tine, fie pozitiv, fie negativ, te comporţi într-un fel care reflectă acest lucru. Demonstrezi asta în permanenţă celorlalţi şi, chiar dacă nu-i decât o creaţie a minţii tale, în cele din urmă devine realitate, atât pentru ceilalţi, cât şi pentru tine.
- E posibil. Pe undeva simt asta, îmi spune ceva, chiar dacă e încă foarte vag şi abstract.
- Va fi, cu timpul, din ce în ce mai clar. Îmi propun să vă fac să descoperiţi, prin diferite exemple, că, practic, tot ce trăiţi izvorăşte din ceea ce credeţi.
Începeam să mă întreb unde aterizasem. Eram, atunci, departe de a-mi închipui că discuţiile noastre şi schimbările care se produseră urmau să-mi răscolească, profund şi durabil, toată existenţa.
- Imaginaţi-vă acum, reluă el, că aveţi convingerea că sunteţi un tip neinteresant, care-i plictiseşte pe ceilalţi.
- Preferam jocul de dinainte…
- Nu va dura decât două minute. Imaginaţi-vă că e evident pentru d-voastră: oamenii se plictisesc atunci când sunteţi prezent. Încercaţi să simţiţi că ceilalţi chiar ajung să creadă asta. Reuşiţi?
- Da, e ciudat.
- Rămâneţi în starea asta, păstraţi-o în minte şi acum imaginaţi-vă că luaţi prânzul cu colegii sau cu prietenii. Descrieţi-mi cum se desfăşoară prânzul.
- Colegii mei vorbesc mult, povestesc cum a fost în concediu, iar eu nu spun mare lucru.
- Rămâneţi în starea asta, dar veţi face un efort şi le veţi istorisi o întâmplare veselă din concediul d-voastră.
- Lăsaţi-mă o secundă. Îmi imaginez scena…Da, n-are prea mare efect. Nici nu mă ascultă cu-adevărat.
- E normal: fiind convins că nu sunteţi interesant, vă veţi exprima într-o manieră mai puţin captivantă.
- Da, de acord.
- De exemplu, deoarece în mod conştient vă e teamă că vă veţi plictisi colegii, veţi vorbi, fără să vă daţi seama, la repezeală, să nu le ocupaţi prea mult timp şi să nu-i obosiţi. Desigur, nu veţi avea nici un impact şi povestea nu interesează pe nimeni. Simţiţi asta şi vă spuneţi: “Sunt zero când povestesc ceva.” Drept consecinţă, veţi deveni şi mai stângaci şi, neîndoielnic, unul din colegi vă va întrerupe şi va vorbi despre altceva. La sfârşitul mesei, toată lumea va uita că aţi vorbit.
- Da, e neplăcut, e greu…
- Când suntem convinşi de ceva, acel ceva devine realitate: realitatea noastră.

Eram cam tulburat de demonstraţie.
- Bun, de acord, dar de ce ar fi convins cineva de un asemenea lucru?
- Desigur, nu asta-i problema d-voastră, dar e a altora. Fiecare crede despre el lucruri care-l privesc personal. Era doar un exemplu. Ca să rămânem în acelaşi registru, imaginaţi-vă că sunteţi convins de contrariul: sunteţi sigur că-i interesaţi pe oameni, că aveţi impact asupra lor atunci când spuneţi ceva. Când sunteţi la masă cu colegii şi luaţi cuvântul, aveţi convingerea că povestea d-voastră va avea priză: o să-i faceţi să râdă, o să-i surprindeţi sau o să le captivaţi atenţia. Motivat şi susţinut de această convingere, imaginaţi-vă cum veţi lua cuvântul: anticipând efectul aşteptat, vă veţi drege vocea, vă veţi permite câteva pauze bine plasate ca să crească suspansul. Ştiţi ceva? Vor sta suspendaţi de buzele d-voastră!
- De acord, înţeleg că ceea ce credem devine apoi realitate dar am totuşi o întrebare: cum se face că începem să credem despre noi lucruri, fie negative, fie pozitive?
- Sunt posibile mai multe explicaţii. Mai întâi e vorba despre ceea ce afirmă ceilalţi la adresa noastră. Dacă, dintr-un motiv sau altul, aceste persoane sunt credibile pentru noi, atunci putem fi influenţaţi de părerea lor.
- Părinţii, de exemplu?
- Da, asta începe în general cu părinţii sau cu persoanele care ne cresc. Un copil învaţă enorm de la părinţii lui şi, cel puţin până la o anumită vârstă, are tendinţa să accepte tot ce-i spun ei. Se gravează, se integrează în el.
- N-aveţi cumva un exemplu?
- Dacă părinţii sunt convinşi că copilul lor e frumos şi inteligent, şi-i repetă asta mereu, sunt şanse ca el să se vadă astfel şi să devină foarte sigur pe el. Efectele vor fi pozitive. Poate şi un pic de aroganţă…
- Deci e greşeala părinţilor dacă am îndoieli despre fizicul meu?
- Nu, nu obligatoriu. După cum veţi vedea, sunt o mulţime de cauze care duc la ceea ce credem despre noi. Şi, în ce priveşte influenţa celorlalţi, nu-i vorba doar de părinţi. De exemplu, judecăţile emise de profesori au, şi ele, un impact foarte mare, atât pozitiv cât şi negativ.
- Asta-mi aminteşte ceva: eram foarte bun la matematică, la şcoală, până în clasa a IV-a. În anul următor, am avut o profesoară care ne repeta la fiecare oră că suntem nişte zero. Striga într-una şi i se vedeau venele de la gât când ne certa. Am terminat anul şcolar cu media 4 faţă de 18 ( din 20) cât avusesem până atunci.
- Pesemne aţi crezut ce zicea…
- Poate, dar, ca să fiu sincer, nu toţi colegii aveau media 4 ca mine.
- Fără-ndoială că nu erau aşa de sensibili ca d-voastră faţă de părerea profesoarei lor.
- Nu ştiu.
- Prin anii 60-70, cercetătorii americani au făcut o experienţă. Au format un grup de elevi de aceeaşi vârstă, având acelaşi QI: aceşti copii aveau deci acelaşi nivel de inteligenţă. Apoi au fost separaţi în două subgrupe. Prima subgrupă a fost încredinţată unui profesor căruia i s-a spus: “Procedaţi ca de obicei, dar să ştiţi că aceşti copii sunt mai inteligenţi decât media.” În timp ce profesorului căruia i s-a încredinţat a doua subgrupă i s-a precizat: “Procedaţi ca de obicei, dar să ştiţi că aceşti copii sunt mai puţin inteligenţi decât media.” După un an de studiu, la testul QI făcut de cercetători, copiii din prima subgrupă aveau un QI net superior faţă de cei din a doua.
- Incredibil! E de-ajuns să-l faci pe un profesor să creadă că elevii săi sunt inteligenţi, ca să-i chiar facă inteligenţi! Dacă e convins că-s proşti, chiar îi face proşti!
- Da, într-adevăr, e impresionant.
- Ăştia-s bolnavi, dacă fac asemenea experienţe cu copiii!
- Da, e discutabil.
- Dar de fapt, cum e posibil? Vreau să spun, cum se poate ca faptul de a crede că elevii lui sunt tâmpiţi să-l poată influenţa pe un profesor să-i chiar facă tâmpiţi?
- Sunt două explicaţii posibile: mai întâi, când vă adresaţi unui prost, cum vă exprimaţi?
- Cu cuvinte hipersimple, cu fraze scurte care să transmită idei uşor de înţeles.
- Exact. Şi dacă ne adresăm astfel unor copii cărora ar trebui să le stimulăm creierul ca să se dezvolte, ei vor stagna în loc să evolueze. Asta-i prima explicaţie. Dar mai este una, mult mai dăunătoare.
- Da?
- Dacă trebuie să vă ocupaţi de un copil pe care-l consideraţi prost, atunci totul în voi insinuează, tot timpul, că e prost: nu doar vocabularul, ci şi felul de a vorbi, mimica, privirea. Vă pare rău pentru el sau, din contră, sunteţi un pic iritat şi asta nu-i scapă: se simte idiot în prezenţa d-voastră. Şi dacă sunteţi o persoană care contează pentru el, dacă în ochii lui sunteţi credibil, sunt mari şanse să accepte acest sentiment. Va începe să creadă că e idiot. Cunoaşteţi urmarea.
- E înfiorător!
Eram foarte tulburat de ceea ce tocmai auzisem. Toate aceste idei rămâneau suspendate în aer. Am rămas un moment fără să spunem nimic. Un vânt uşor aducea parfumurile subtile ale plantelor tropicale care creşteau libere prin apropiere.
- Sunt foarte mirat de ceva.
- Da ?
- N-aş vrea să vă jignesc, dar cum aveţi acces la acest gen de informaţii – experienţele ştiinţifice din Statele Unite?
- Vă rog să acceptaţi să-mi păstrez partea mea de mister…
Doar nu era să insist, dar mi-ar fi plăcut să ştiu. Mi-era greu să-mi imaginez că avea Internet în coliba de alături. Nu eram sigur nici dacă satul era conectat la telefon. Şi mai ales, nu mi-l imaginam pe vindecătorul meu conectat la forumuri ştiinţifice. Mi-l închipuiam mai degrabă meditând ore întregi, în poziţia lotusului, la umbra copacilor.
- Spuneaţi că mai sunt şi alte cauze ale lucrurilor pe care le putem crede despre noi.
- Da, mai sunt concluziile pe care le tragem în urma unora din experienţele trăite de noi înşine.
- Tare-mi plac exemplele!
- Bun, iată un exemplu un pic caricatural, ca să ilustrăm mai bine: închipuiţi-vă un copilaş ai cărui părinţi reacţionează foarte puţin la ce face. Plânge? Părinţii nu se mişcă. Strigă? Linişte. Râde? Reacţie zero. Putem presupune că în el se va dezvolta progresiv sentimentul că n-are impact asupra lumii înconjurătoare, că nu poate obţine nimic de la ceilalţi. E doar un sentiment, o stare care se va imprima în subconştientul lui. Acum, ca să simplificăm la extrem procesul, mai ales dacă presupunem că nu va trăi alte experienţe în sens contrar, se poate imagina că, odată ajuns adult, va deveni fatalist, nu se va îndrepta niciodată spre ceilalţi pentru a obţine ce-şi doreşte, nu va încerca să pună lucrurile în mişcare. Dacă, într-o zi, un prieten îl vede într-un impas, de exemplu pe plan profesional, nu va putea decât să-i constate pasivitatea. Degeaba va încerca să-l convingă să ia taurul de coarne: să acţioneze, să bată la uşi, să se întâlnească cu oameni; nu va face nimic din toate astea. Poate că acest prieten îl va judeca cu severitate, în timp ce atitudinea lui nu-i decât rezultatul convingerii profunde că n-are impact asupra oamenilor din jurul lui şi că nu poate obţine nimic de la ceilalţi. Nici măcar nu-şi dă seama că asta crede. Aşa-i pentru el, asta-i realitatea lui.

- Liniştiţi-mă, nu există asemenea părinţi, nu-i aşa?
- Era doar un exemplu. De altfel, se poate imagina şi contrariul: părinţi foarte reactivi la cea mai mică expresie a copilului lor. Dacă plânge, dau buzna, dacă zâmbeşte, se minunează, dacă râde, sunt în extaz. Copilul va dezvolta, fără-ndoială, sentimentul că are impact asupra anturajului său şi – putem presupune – ca adult, va deveni un tip proactiv sau un seducător, convins de efectul pe care-l produce asupra celorlalţi. Nu va ezita niciodată să meargă spre ei pentru a obţine ceea ce vrea. Dar nici el nu va fi conştient de ceea ce crede; pentru el e doar ceva evident: produce un efect asupra celorlalţi. El nu ştie că, la origine, e o credinţă care s-a instalat în mintea lui ca urmare a ceea ce a trăit în copilărie.

Tânăra care mă primise se strecură în căsuţă şi ne aduse ceai şi fursecuri, dacă putem să-i zicem astfel acelui aluat umed, dulce şi cleios, pe care trebuie să-l mănânci cu degetele, dacă respecţi tradiţia balineză. Un proverb balinez spune că a mânca folosind tacâmuri e ca şi când ai face dragoste prin intermediul unui traducător. Acest fel de a mânca cere un pic de antrenament dacă nu vrei să arăţi ca un bebe fără bavetă.

- Deci, începem să credem despre noi lucruri, pornind de la ceea ce ne spun ceilalţi sau de la ceea ce noi înşine deducem din anumite experienţe pe care le-am trăit. Aşa-i?
- Da.
- Şi asta, doar în timpul copilăriei.
- Nu; sigur că atunci se fixează majoritatea credinţelor despre sine dar asta se întâmplă şi mai târziu, ca şi adult chiar. Însă, în acest caz, ele rezultă din experienţe foarte puternice emoţional.
- De exemplu?
- Închipuiţi-vă că, prima oară când luaţi cuvântul în public, vă descurcaţi lamentabil. În sală se aude rumoare. Vă daţi seama că oamenilor le e milă de d-voastră. Unii au un surâs ironic în colţul buzelor. Aţi fi în stare să vă daţi toate economiile şi salariul pe un an numai să nu fiţi aici şi să treceţi prin ce treceţi. Vă e ruşine numai când vă gândiţi la asta. În acest caz, e posibil să începeţi să credeţi că nu sunteţi făcut să vorbiţi în public. În realitate, aţi avut un singur eşec, în ziua aceea, cu acel public, vorbind despre acel subiect. Dar creierul d-voastră a generalizat experienţa, trăgând o concluzie definitivă.
Mi-am terminat fursecurile şi degetele-mi erau acum lipicioase. Nu ştiam dacă să mi le ling sau să le şterg de rogojină. Neputând să mă hotărăsc, am rămas cu degetele-n vânt. Pesemne tocmai dezvoltam credinţa că nu eram făcut să mănânc precum balinezii.
- Când veţi reveni mâine, vom descoperi împreună alte credinţe care vă împiedică să fiţi fericit, îmi spuse el, cu amabilitate.
- Nu ştiam că vin mâine.
- Doar nu vreţi să vă cred că problemele d-voastră se limitează doar la îndoielile pe care le aveţi privitor la aparenţa fizică. Aveţi, desigur, altele, mult mai serioase, şi le vom aborda împreună.
- Sunteţi cam dur.
- Nu cred că, dacă spunem oamenilor doar ce doresc ei să audă, îi ajutăm să evolueze, răspunse el, zâmbind.
- Ştiţi, credeam că sunteţi vindecător şi că vă ocupaţi doar de boli şi de dureri.
- În Occident, sunteţi obişnuiţi să separaţi corpul de suflet şi de minte. Aici, noi credem că acestea sunt strâns legate şi fac un întreg coerent. Poate vom mai vorbi despre asta.
- Doar o ultimă întrebare. Mă simt mai bine când clarific unele lucruri chiar dacă mă jenez să vorbesc despre ele: cât vă voi datora pentru ajutorul pe care mi-l daţi şi pentru timpul pe care mi-l consacraţi?
Mă privi cu atenţie şi apoi îmi spuse:
- Ştiu că meseria d-voastră vă pune în situaţia de a transmite şi mesaje celorlalţi. Îmi ajunge, ca plată, să-mi promiteţi că nu veţi păstra numai pentru d-voastră ceea ce aţi descoperit.
- Aveţi cuvântul meu.
Când să plec, strecurai totuşi o bancnotă mică în cutiuţa de pe etajeră.
- Asta-i pentru intervenţia d-voastră asupra degetelor mele de la picioare.

Traversam sătucuri sărace şi totuşi străzile erau îngrijite, curate şi foarte înflorite. În faţa fiecărei porţi vedeai în permanenţă, puse pe pământ, ofrande de flori sau de mâncare aşezată pe frunze de bananier, mereu împrospătate.
Balinezii trăiesc în sacralitate. Religia lor nu se bazează pe o practică exercitată la oră fixă sau în anumite zile ale săptămânii. Nu, ei sunt în contact direct cu divinitatea. Credinţa îi însoţeşte permanent, sunt impregnaţi cu ea. Mereu calmi, zâmbitori, blânzi, sunt fără îndoială, alături de locuitorii din Insulele Mauricius, poporul cel mai amabil de pe pământ. Cu o stare de spirit constantă, primesc cu aceeaşi seninătate tot ce li se întâmplă.

Fără doar şi poate, Bali te face să te gândeşti la paradis, deşi acest cuvânt nici nu există în balineză, aşa cum peştii n-au nevoie să cunoască cuvântul apă. E elementul lor natural.

Mă gândeam la întâlnirea mea cu vindecătorul şi încă mă simţeam vrăjit de discuţia noastră. Acest om avea o aură specială, o energie care emana firesc din fiinţa lui. Eram destul de răscolit de ceea ce m-a ajutat să descopăr, chiar dacă uneori ideile sale m-au descumpănit. Şi nu mi-aş fi închipuit niciodată că, într-o zi, voi fi la capătul lumii, ascultând un înţelept balinez bătrân comentând sânii şi fesele lui Nicole Kidman!

La ieşire din Ubud am luat-o la dreapta ca să ajung acasă. Ziua fusese bogată în evenimente şi emoţii şi aveam nevoie să rămân singur, să las să se limpezească tot ceea ce descoperisem. Îmi trebuia mai puţin de o oră ca să ajung în acest sătuc de pescari de pe coasta de est, unde închiriasem un bungalow, mărginit de o plajă drăguţă dar sălbatică. Din fericire, turiştii preferau întinderile de nisip alb din sudul insulei aşa că se întâmpla foarte rar să mă întâlnesc cu cineva pe plaja “mea”. În apropiere, doar un cuplu de olandezi pe care-i vedeam rar.

Bungalowul meu aparţinea unei familii care locuia ceva mai departe. Îl închiriasem pe o lună pentru o sumă foarte acceptabilă pentru mine şi foarte profitabilă pentru ei: îmi plac situaţiile în care toată lumea are de câştigat. Plaja rămânea pustie dimineaţa, apoi, spre după amiază, câţiva copii din sat veneau aici să se joace. Singurii trecători erau pescarii pe care-i auzeam uneori pornind pe mare, în pirogele lor, la cinci dimineaţa. I-am însoţit o dată chiar dacă, nevorbind balineza, mi-a fost greu să mă fac înţeles şi să obţin acordul lor. Această zi, petrecută cu pescarii, va rămâne una dintre cele mai frumoase amintiri din Bali. Am pornit pe mare înainte de ivirea zorilor, nevăzând nimic în întunericul unei nopţi fără lună. Dar pescarii îşi cunoşteau meseria şi, în ziua aceea, am aflat ce înseamnă încrederea, o încredere oarbă, de altfel. Clipocitul apei şi briza proaspătă care-mi mângâia obrajii erau aproape singurele elemente pe care simţurile mele treze le puteau capta. După trei sferturi de oră, am văzut răsăritul: soarele care se ridica încet la orizont dezvăluia un decor grandios, imens, magic. Descopeream, în acelaşi timp, nemărginirea mării, infinitul cerului şi micimea pirogii care părea că pluteşte ca prin farmec deasupra unui abis fără fund, precum un băţ de chibrit aruncat pe oglinda strălucitoare a oceanului. Descopeream, de asemenea, zâmbetul pescarilor şi, dintr-odată, m-am simţit fericit fără să ştiu de ce.

La întoarcere, am văzut câţiva delfini în apropierea pirogii şi mi-am manifestat dorinţa să mă arunc în ocean şi să înot alături de ei, cu reflexul idiot al occidentalului care a vizitat prea multe parcuri de atracţie şi de distracţie. Dar balinezii m-au oprit, străduindu-se să mă facă să înţeleg că delfinii care înotau la suprafaţă puteau fi însoţiţi de rechinii care urmăresc acelaşi banc de peşti. Argumentul a fost suficient de convingător şi m-am mulţumit în cele din urmă să admir doar cu privirea aceste frumuseţi ale naturii, libere să se mişte cum vor, să meargă unde vor şi să trăiască aşa cum vor.

Am ajuns la bungalowul meu pe înserat, moment ideal pentru o plimbare pe plajă, în singurătate. M-am descălţat şi am plecat imediat. În timp ce mă plimbam pe marginea apei, mintea mea rătăcitoare reveni la întâlnirea cu vindecătorul şi m-am gândit iar la tot ce mă ajutase să descopăr.

Aşadar, noi oamenii am dezvoltat credinţe despre noi înşine sub influenţa persoanelor din anturajul nostru sau în urma concluziilor – trase inconştient – din experienţele trăite personal. Admiţând asta, până unde mergeau aceste credinţe? Am văzut că te puteai crede frumos sau urât, inteligent sau prost, interesant sau plictisitor. Puteai crede în capacitatea ta de influenţă sau, din contră, în incapacitatea ta de a obţine ceva de la ceilalţi. Oare în ce alte domenii puteam dezvolta astfel de credinţe? Am înţeles că puteam crede într-o mulţime de lucruri, care, mai târziu puteau să ne influenţeze viaţa. Dar până unde? Mă întrebam în ce fel îmi influenţaseră existenţa propriile-mi credinţe şi în ce aş fi crezut dacă s-ar fi întâmplat să întâlnesc alţi oameni, să am alte experienţe de viaţă. Viaţa mea ar fi avut o altă direcţie?

Întrebările mele aveau drept răspuns zgomotul valurilor care se topeau sub picioarele mele, înspumând liniştea plajei goale. Palmierii de pe margine erau perfect imobili: nici o adiere nu le clătina frunzele delicate.
Obişnuit să fac o baie în fiecare seară, m-am dezbrăcat de pantaloni şi de tricou şi am alunecat în apa călduţă a mării. Am înotat îndelung, fără să mă mai gândesc la nimic, sub privirea binevoitoare a lunii care se năştea.

M-am trezit după un somn deosebit de profund şi am descoperit că soarele era deja sus pe cer. Am mâncat câteva fructe în loc de mic dejun tardiv şi am pornit la o plimbare matinală în păduricea care se întindea în spatele plajei. Ajungând în apropierea bungalowului celor doi olandezi, Hans şi Claudia, le-am recunoscut vocile.

- Încă nu-i gata prânzul? spuse Hans, care şedea pe o stâncă şi ţinea o carte pe genunchi.
Avea părul cenuşiu închis, o faţă aproape inexpresivă şi buze subţiri.
- Imediat, iubitule, imediat.
Claudia era o femeie blândă şi drăguţă, de vreo patruzeci de ani, cu o faţă rotunjoară încadrată de bucle blonde.
Prăjea brochete de peşte deasupra unui grătar.
- Foloseşti prea mult cărbune de lemn, asta-i risipă, îi atrase Hans atenţia.
O spunea fără să-şi dea seama că e un reproş. Pentru el era un fapt şi-atât.
- Dar altfel se prăjeşte prea încet, încercă ea să se justifice.
Ultima dată când i-am întâlnit, Claudia făcea curăţenie în bungalow în timp ce Hans îşi citea cartea. Mă întrebam ce-o putea determina pe o femeie să-şi ia în cârcă rolul de menajeră în secolul XXI. Hans nu era un macho în sensul pe care ni-l închipuim. Pentru el probabil că era chiar normal ca o femeie să se ocupe de asta. Cu siguranţă că problema nici măcar nu fusese dezbătută între ei. Aşa stăteau lucrurile şi gata.
- Ia te uită, Julian, ce plăcere să te vedem! îmi spuse ea, zărindu-mă.
- Bună ziua, Julian, spuse Hans.
- Bună ziua.
- Vrei să împarţi un peşte cu noi? îmi propuse ea.
Hans ridică imperceptibil o sprânceană.
- Nu, mulţumesc, tocmai mi-am luat micul dejun.
- Abia acum te-ai sculat? întrebă Hans. Noi am făcut deja două vizite în această dimineaţă: templul lui Tanah Lot şi muzeul Subak, la Tanaban.
- Foarte bine, felicitări.
Nici măcar nu sesiză ironia răspunsului meu. Hans era tipul omului care ascultă cuvintele dar nu sesizează nici tonul vocii şi nici expresiile feţei celui care le pronunţă.
- Am impresia că vizitezi puţine lucruri. Nu te interesează?
- Ba da, dar îmi place mai ales să simt ambianţa, să mă plimb prin sate, să discut cu oamenii, să încerc să mă pun în locul lor şi să văd ce simt. Cu alte cuvinte, să le înţeleg cultura.
- Lui Julian îi place să descopere cultura din interior; tu, iubitule, tu preferi să înţelegi cultura din cărţi, spuse Claudia.
- Da, e mai rapid, câştigi timp, întări Hans.
Îl aprobai. La ce bun să argumentez? Fiecare îşi are felul lui de a vedea lucrurile.
- Ţi-ar face plăcere să vii cu noi diseară? întrebă Claudia. Mergem la un concert al gamelanilor la Ubud, apoi, la miezul nopţii, vom merge să vedem broaştele ţestoase pe plaja de la Pemuteran. E perioada când ies puii din ouă. Durează una, cel mult două nopţi. După aceea va fi prea târziu.
Perspectiva unei seri cu Hans nu mă încânta la culme dar doream să văd puii de broască ţestoasă. Şi apoi, simţeam că i-ar face mare plăcere Claudiei dacă aş accepta.
- De acord. E drăguţ din partea ta că-mi propui aşa ceva. Eu voi fi oricum prin zonă, la Ubud, după masă, aşa că vă găsesc acolo. Daţi-mi adresa.
- Sala de ceremonii, ştii, alături de piaţa mare. La ora nouăsprezece, spuse Claudia.
- Mergi să vizitezi galeriile? întrebă Hans.
Ubud era satul artiştilor şi găseai aici o mulţime de galerii.
- Nu, fac o vizită unui…cum să zic…? un fel de maestru spiritual.
- Ah, da, de ce?
Ştiam că întrebarea lui era sinceră. Hans era tipul în stare să vă întrebe de ce mergeţi la film, la biserică sau la cimitir sau de ce nu mai purtaţi un pantalon arhidemodat dar care se află încă în stare bună. Tot ceea ce nu-şi avea explicaţia într-o logică raţională era, după părerea lui, o ciudăţenie a naturii.
- M-a determinat să conştientizez anumite lucruri. Şi, într-un anumit fel, m-a ajutat chiar să mă regăsesc.
- Să te regăseşti?
Tonul lui era amuzat şi contrariat în acelaşi timp.
- Da, oarecum.
- Dar, dacă eşti pierdut, ce te face să crezi c-ai să te regăseşti la Ubud şi nu la New York sau la Amsterdam?
Foarte nostim! Există într-adevăr oameni închişi ermetic în ceea ce priveşte dimensiunea spirituală a vieţii.
- Ei, nu-s chiar pierdut. Dar dacă deschizi un dicţionar – în treacăt fie spus s-ar putea să-ţi placă să-l citeşti, căci i-ai putea suporta nivelul emoţional – vei vedea că verbul “a se regăsi” are mai multe sensuri. Printre altele, înseamnă şi a te cunoaşte mai bine pentru a-ţi trăi viaţa mai în armonie cu cine eşti cu-adevărat.
- Nu te supăra, Julian.
- Nu mă supăr, am minţit .
- Iubitule, lasă-l în pace pe Julian, spuse Claudia. Julian, mai faci baie în mare ca de obicei?
- Da, aproape în fiecare zi.
- Şi noi am făcut baie în prima zi, spuse Hans. Am avut noroc, era timp frumos şi apa era limpede. Într-o oră am văzut esenţialul din ceea ce era de văzut.
- Eu mă întorc adesea în mare fiindcă îmi face mare plăcere să înot printre peşti, să mă apropii de ei. Sunt atât de puţin sălbatici încât aproape că poţi să-i atingi.
Mă aşteptam să mă întrebe la ce foloseşte.
- Omul se trage din peşti. Julian se reconectează cu originile sale regăsite în mare.
- Iar tu, te pregăteşti să mănânci pe unul din descendenţii strămoşilor tăi, fript pe grătar. Bună treabă. Ei, şi-acum vă las să vă savuraţi micul dejun. Poftă bună, pe diseară.
- Căutare plăcută. Şi mai ales, nu-ţi pierde speranţa: îţi rămâne biroul de obiecte pierdute şi regăsite de la Djakarta!
- Pe diseară, spuse Claudia.
Mi-am reluat plimbarea gândindu-mă la Hans. Mă întrebam care ar fi putut fi “problema” lui. Mi se părea, totuşi, cam ciudat. Simţeam că nu e răutăcios şi că nu vroia să mă rănească. Era doar complet închis spre anumite lucruri.
Am ajuns la bungalow, m-am pregăti în grabă şi am sărit în maşină. Traseul mi s-a părut mai simplu de data asta, şi am ajuns în faţa casei maestrului Samtyang pe la mijlocul după-amiezii.

Aceeaşi tânără m-a primit politicos şi m-a condus direct în căsuţa în care fusesem primit în ajun. Am avut, de data asta, timpul necesar să observ, mai liniştit şi mai pe-ndelete, ambientul.        Era sobru şi frumos totodată. Multă seninătate, pace şi armonie răzbăteau din acest loc care începuse să-mi placă cu-adevărat. Simţeam că într-un asemenea spaţiu puteai să te desprinzi de o mulţime de lucruri. Aici, îţi lăsai la uşă numeroase din preocupările obişnuite. Timpul era suspendat. Aveam impresia că aş fi putut rămâne în acest loc ani de zile fără să îmbătrânesc cu un rid măcar!

Nu l-am văzut venind. M-am întors şi era în spatele meu. Ne-am salutat şi mi-a spus că la ora asta nu putea să-mi acorde prea mult timp. Păcat.
- Ei, aţi fost la videoclubul de la Kuta? Mă întrebă el.
- Euh…nu, am mărturisit eu, un pic ruşinat.
Mi-a spus, dar fără cea mai mică urmă de reproş sau de autoritate:
- Dacă vreţi cu-adevărat să vă călăuzesc pe drumul care vă va ajuta să evoluaţi în viaţă, e necesar să faceţi ceea ce vă cer, doar dacă nu refuzaţi şi renunţaţi astfel la tot. Dacă vă veţi mulţumi doar să vă bazaţi pe ceea ce spun eu şi să mă ascultaţi, nu se va întâmpla mare lucru. Sunteţi gata să vă asumaţi acest demers?
- Da, de acord.
Aveam de ales din moment ce doream să continui relaţia noastră?
- Spuneţi-mi de ce nu v-aţi dus la Kuta?
- Euh…de fapt am fost cam obosit aseară si-am avut nevoie să mă odihnesc.
Pe un ton binevoitor, îmi spuse:
- Dacă-i minţiţi pe ceilalţi, măcar nu vă minţiţi pe d-voastră înşivă.
- Poftim?
Eram descumpănit.
- De ce anume vă temeţi?
Din vocea lui răzbătea multă blândeţe iar ochii lui se uitau fix într-ai mei. Până în străfundul sufletului. Şi cu toate astea nu simţeam nici un fel de intruziune. Doar că mă simţeam descoperit. Acest om citea în mine ca într-o carte deschisă.
-…?
- Ce-aţi fi putut pierde mergând acolo?
Cum se făcea că punea tocmai întrebarea care atingea exact locul unde mă durea?
După un timp, m-am auzit răspunzându-i:
- Cred că doream să-mi păstrez intactă admiraţia pentru actriţa mea preferată.
- Vă este teamă că vă pierdeţi iluziile.
Era ciudat, dar adevărat! Cu atât mai ciudat cu cât, în ajun, tare mă îndoiam că are dreptate în ce o privea. Şi atunci, de ce să refuzi adevărul?
- Probabil, spusei.
- E normal. Fiinţele umane sunt foarte ataşate de tot ce cred. Nu caută adevărul, ci doresc mai degrabă o anumită formă de echilibru şi ajung astfel să-şi construiască o lume aproape coerentă, bazată pe credinţele lor. Asta le dă o stare de siguranţă şi ei se agaţă de ea în mod inconştient.
- Dar de ce nu ne dăm seama că ceea ce credem nu este realitatea?
- Amintiţi-vă că ceea ce credem devine realitatea noastră.
- Nu sunt sigur că vă pot urmări întru totul; ştiţi, e un pic prea filozofic pentru mine. Şi apoi, deşi sunt un visător, sunt mai degrabă un raţional. Pentru mine realitatea înseamnă realitatea!
- De fapt, e foarte simplu. Dacă v-aş cere să închideţi ochii şi să vă astupaţi urechile iar apoi să-mi descrieţi cu precizie realitatea care vă înconjoară, n-aţi putea să descrieţi totul. E firesc: cuprinde miliarde de informaţii, iar d-voastră nu le-aţi captat pe toate. Aţi perceput doar o parte din realitate.
- Adică?
- De exemplu, din punct de vedere vizual, numeroase informaţii privind locul, amplasarea pereţilor şi a stâlpilor de la “campanurile” pe care le vedeţi, copacii, arbuştii şi plantele prevăzute cu mii de frunze care se agită într-un anumit fel în bătaia vântului. La acestea se adaugă mobilierul, obiectele, desenele. Fiecare din aceste lucruri este alcătuit din diverse materiale. Materialele nu sunt uniforme, culorile nu sunt omogene. Mai sunt apoi o multitudine de informaţii privind lumina ambiantă, umbrele, cerul, norii care alunecă pe cer. Doar corpul meu vă trimite mii de informaţii privitoare la postură, mişcări, privire, expresia feţei, care, toate, se schimbă de la o secundă la alta. Şi toate astea nu cuprind decât informaţii vizuale!
La acestea trebuie să adăugăm informaţiile auditive: zgomotele diverse şi variate, apropiate sau îndepărtate, multiplele inflexiuni ale vocii mele, volumul, tonalitatea, ritmul cuvintelor mele, foşnetul hainelor noastre atunci când suntem în mişcare, zumzăitul insectelor, cântecul păsărilor, fâlfâitul aripilor lor în zbor, foşnetul frunzelor în bătaia vântului, etc.
Şi asta nu e tot: suntem copleşiţi şi de informaţiile olfactive sau de cele care se referă la simţul pipăitului: temperatura aerului, umiditatea, mirosurile diferitelor plante care ne înconjoară, mirosuri care-şi schimbă intensitatea în funcţie de curenţii de aer, senzaţiile pe care le avem atunci când părţi ale corpului nostru vin în contact cu solul, cu iarba, cu…
- OK, OK, m-aţi convins, l-am întrerupt eu. Recunosc, n-aş fi fost capabil să transmit toate aceste informaţii, cu ochii închişi şi cu urechile astupate. E adevărat.
- Şi asta, dintr-un motiv foarte simplu: nu sunteţi conştient de toate aceste informaţii. Sunt prea multe şi mintea d-voastră face o selecţie. Pe unele le captaţi, pe altele nu.
- Da, desigur.
- Dar ceea ce e cu-adevărat interesant e faptul că această “triere” nu este aceeaşi pentru d-voastră cu cea pe care o fac eu. Dacă am cere mai multor persoane să facă acest exerciţiu şi să descrie ce-au observat din mediul înconjurător, n-am avea două liste identice. Fiecare ar face o selecţie diferită.
- De acord.
- Iar această selecţie nu este făcută la întâmplare.
- Cum aşa?
- Această selecţie este specifică fiecăruia şi depinde în special de convingerile sale, de ceea ce crede despre lume în general, pe scurt, de viziunea lui asupra vieţii.
- Da?
- Iar credinţele noastre ne vor face să filtrăm realitatea, adică să filtrăm ceea ce vedem, auzim, înţelegem sau simţim.
- Pentru mine e cam abstract ceea ce-mi spuneţi.
- Am să vă dau un esemplu, un exemplu mai caricatural pentru a simplifica.
- OK.
- Să ne imaginăm că sunteţi, în mod inconştient, convins că lumea este periculoasă şi că trebuie să vă feriţi şi să vă protejaţi de ea. Asta ar fi credinţa d-voastră, de acord?
- De acord.
- Dacă această credinţă este înscrisă în subconştient şi a devenit convingere, atunci înspre ce se va îndrepta atenţia d-voastră în acest moment? Ce fel de informaţii veţi capta dacă credeţi, în fundul sufletului, că lumea este periculoasă?
- Păi…să vedem…nu ştiu…îmi închipui că aş începe prin a mă îndoi un pic de d-voastră căci, în definitiv, nu vă cunosc! Cred că aş urmări mai ales expresia feţei ca să încerc să vă citesc gândurile, să înţeleg ce se poate ascunde în spatele cuvintelor d-voastră binevoitoare şi politicoase. Şi aş mai încerca să descopăr eventuale incoerenţe în ceea ce spuneţi, ca să ştiu dacă mă pot încrede în d-voastră sau nu. Apoi, n-aş scăpa din ochi poarta grădinii ca să mă asigur că rămâne deschisă şi că voi putea să plec fără probleme dacă ar apărea ceva neprevăzut. Oare ce-ar mai fi…să vedem…poate că aş fi atent la grinda asta care rezistă, pare-se, prin puterea Sfântului Duh şi care mi-ar putea cădea în cap. Şi aş trage din când în când cu ochiul la şopârla pe care o aud plimbându-se printre grinzi, căci mi-ar fi teamă că vine şi mă muşcă. M-aş feri de acest gen de reptile. Aş mai remarca faptul că această rogojină este uzată şi că m-aş putea zgâria dacă n-aş fi atent.
- Aşa-i. Atenţia v-ar fi atrasă de riscurile posibile care pot exista în orice situaţie. Iar dacă vi s-ar cere să descrieţi situaţia, vă vor veni în minte, mai cu seamă, aceste elemente.
- Fără-ndoială. Într-adevăr.
- Acum imaginaţi-vă că aveţi o credinţă diametral opusă şi anume că lumea este prietenoasă, că oamenii sunt drăguţi, cinstiţi şi de încredere şi că viaţa oferă nenumărate plăceri de care trebuie profitat. Încercaţi să simţiţi că această credinţă este profund înrădăcinată în sufletul d-voastră. Spre ce anume s-ar îndrepta atenţia d-voastră în această situaţie şi ce-aţi putea descrie, cu ochii închişi şi urechile astupate?
- Cred că aş vorbi de plante, care sunt într-adevăr foarte frumoase, de vântul acesta plăcut care face suportabilă căldura. Cred că aş vorbi şi de şopârlă, la gândul că prezenţa ei mă asigură de faptul că nu mai sunt insecte căţărătoare prin preajmă. Şi apoi aş descrie faţa senină a acestui om simpatic care mă face să descopăr o mulţime de lucruri interesante fără să-mi ceară măcar un leu pentru asta!
- Exact. Ceea ce credem despre realitate, despre mediul înconjurător acţionează ca un filtru, ca nişte ochelari selectivi care ne fac să vedem doar detaliile care converg spre credinţele noastre. Şi în aşa măsură încât ajung să le întărească. Astfel cercul este închis: dacă credem că lumea este periculoasă ne vom îndrepta efectiv atenţia asupra tuturor pericolelor reale sau potenţiale şi vom avea din ce în ce mai mult impresia că trăim într-o lume periculoasă.
- E logic, în cele din urmă.
- Doar că lucrurile nu se opresc aici. Tot credinţele sunt cele care vor determina cum interpretăm realitatea.
- S-o interpretăm?
- Aminteaţi mai înainte de trăsăturile feţei mele. Tot ceea ce exprimă ele precum şi gesturile pe care le fac poate fi interpretat in diverse feluri. Convingerile voastre sunt cele care vă vor “ajuta” să le daţi o interpretare: un zâmbet va fi perceput ca un semn de prietenie, de politeţe, de bunăvoinţă, de seducţie sau ca un semn de ironie, de dispreţ sau de superioritate. O privire insistentă poate reprezenta o dovadă de interes sau, din contră, poate fi interpretat ca o ameninţare, ca o dorinţă de destabilizare. Şi fiecare va fi convins de veridicitatea interpretării sale. Ceea ce credeţi despre lume vă determină să daţi un sens la tot ceea ce este ambiguu sau nesigur…Iar asta vă va întări convingerile. O dată în plus.
- Încep să înţeleg acum din ce cauză spuneaţi că ceea ce credem devine realitatea noastră.
- Da, cu atât mai mult cu cât lucrurile nu se opresc aici.
- E infernală chestia asta!
- Când credeţi un lucru, acest fapt vă face să adoptaţi anumite comportamente care vor influenţa comportamentul celorlalţi într-un sens care, încă o dată, vă va întări convingerile.
- Ouh, se complică lucrurile.
- E simplu. Să rămânem la acelaşi studiu de caz: sunteţi convins că lumea este periculoasă, că nu putem avea încredere în oameni. Cum vă veţi comporta când veţi întâlni oameni noi, necunoscuţi?
- Voi rămâne în gardă.
- Da, iar faţa d-voastră va fi, foarte probabil, destul de închisă, nu prea amabilă.
- Cu siguranţă.
- Dar aceste persoane care vă întâlnesc pentru prima dată vor percepe asta, vor simţi crisparea. Cum se vor comporta ele faţă de d-voastră?
- Păi …sunt într-adevăr şanse ca şi ele să rămână în gardă şi să nu se deschidă spre mine.
- Exact! Doar că d-voastră veţi observa reacţia lor; veţi simţi că sunt închise, oarecum ciudate cu d-voastră. Ghiciţi cum veţi interpreta asta, sub imperiul credinţelor d-voastră.
- Evident că-mi voi spune că am dreptate să nu mă încred în oameni.
- Şi astfel, credinţele d-voastră se vor întări.
- E teribil.
-Î n acest caz, da. Dar asta poate funcţiona şi în sens invers: dacă sunteţi convins, în sufletul d-voastră, că toată lumea este simpatică, vă veţi comporta într-o manieră foarte deschisă cu oamenii, veţi zâmbi, veţi fi relaxat. Şi, bineînţeles, asta-i va face şi pe ei să se deschidă, să fie relaxaţi în prezenţa d-voastră. Veţi avea, în mod inconştient, dovada că lumea este într-adevăr simpatică. Şi de data asta convingerile d-voastră se vor întări. Dar trebuie să înţelegem că tot acest proces este inconştient. În asta constă puterea lui. Nicicând nu vă veţi spune în mod conştient: “E exact aşa cum credeam, oamenii sunt simpatici. “Nu. Nu veţi avea nevoie s-o spuneţi, pentru că, pentru d-voastră, acest lucru e firesc. Aşa stau lucrurile, oamenii sunt simpatici, e evident. Şi tot la fel, cei care cred că trebuie, cu orice preţ, să fie bănuitori în raport cu ceilalţi, găsesc firesc să întâlnească oameni închişi, dezagreabili, chiar dacă, pe de altă parte, îi deplâng.
- E cumplit. În cele din urmă, fără să ne dăm seama, fiecare îşi creează propria-i realitate care nu este, de fapt, decât fructul credinţelor sale. E o adevărată nebunie. Halucinant!
- Acest ultim cuvânt este foarte bine ales…

Ghiceam la el o oarecare satisfacţie. Îşi dădea seama că începeam să înţeleg forţa şi vastitatea acestei teorii. E adevărat că eram şocat şi consternat. Aveam sentimentul că fiinţele umane erau victimele propriilor lor idei, propriilor lor convingeri, propriilor lor “credinţe”, ca să-i reiau termenul. Aş fi vrut să strig în gura mare lumii întregi, să le explic oamenilor că trebuie să înceteze să mai creadă în toate tâmpeniile, să le spun că-şi otrăvesc viaţa din cauza unor credinţe care nici măcar nu erau realitatea. Mă vedeam străbătând planeta la volanul unei camionete ca acelea care fac publicitate trupelor de circ în turneu; mă vedeam strigând, într-un megafon care să-mi amplifice vocea, în fiecare localitate: “Doamnelor şi domnilor, trebuie neapărat să încetaţi să mai credeţi ceea ce credeţi. Vă produceţi singuri suferinţă, credeţi-mă.” Nici trei zile n-ar trebui ca să mă prindă oamenii în alb şi să-mi aplice o cămaşă de forţă. Şi atunci circul meu ar avea uşi capitonate.

- Bun, un lucru totuşi aş vrea să mai ştiu: aceste credinţe pe care le avem, în ce domenii se manifestă? Până unde se întind?
- Am dezvoltat, noi toţi, credinţe despre noi, despre ceilalţi, despre relaţiile noastre cu ceilalţi, despre lumea care ne înconjoară, despre aproape totul, de la felul în care ne-am dus la bun sfârşit studiile până la educaţia copiilor noştri, la evoluţia noastră profesională şi la relaţiile conjugale. Fiecare dintre noi poartă în el o constelaţie de credinţe. Ele sunt nenumărate şi ne guvernează viaţa.
- Iar unele sunt pozitive iar altele negative, nu-i aşa?
- Nu, nu tocmai. Nu putem să judecăm credinţele. Singurul lucru pe care-l putem afirma despre ele e că nu sunt realitatea. Dar ceea ce e mai interesant, în schimb, e înţelegerea efectelor pe care le produc. Fiecare credinţă are tendinţa să producă în acelaşi timp atât efecte pozitive, cât şi efecte limitante. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că anumite credinţe induc mai multe efecte pozitive decât altele.
- Da, mi se pare că avem mai degrabă interesul să credem că lumea e prietenoasă, nu? De altfel, nu văd în ce măsură credinţa că lumea este periculoasă poate avea efecte pozitive.
- Ba da, are totuşi. Desigur, o asemenea credinţă v-ar face să vă protejaţi în mod excesiv, v-aţi irosi într-o oarecare măsură viaţa dar adevărul e că, dacă într-o zi aţi fi pus în faţa unui pericol real, aţi fi poate mai protejat decât cel care crede că totul e perfect în cea mai perfectă dintre lumi.
- Păi da…
- De aceea mi se pare important să conştientizăm ceea ce credem, apoi să ne dăm seama că nu sunt decât credinţe şi, în sfârşit, să descoperim care sunt efectele lor asupra vieţii noastre. Asta ne-ar putea ajuta să înţelegem multe din situaţiile de viaţă pe care le trăim.
- A propos, ieri mi-aţi spus că vom discuta despre ceea ce mă împiedică să fiu fericit.
- Da, dar mai întâi, am să vă dau câteva sarcini individuale: vă voi încredinţa două misiuni pe care le veţi îndeplini după şedinţa noastră, până la următoarea întâlnire.
- De acord.
- Prima constă în a visa cu ochii deschişi.
- Asta cred că-s în stare să fac asta.
- Veţi visa că sunteţi într-o lume în care totul este posibil. Imaginaţi-vă că nu există nici o limită la ceea ce sunteţi capabil să realizaţi. Procedaţi ca şi când aţi avea toate diplomele din lume, toate calităţile posibile, o inteligenţă perfectă, un simţ relaţional dezvoltat, un fizic de vis…tot ce vreţi.
- Simt că-mi va plăcea acest vis.
- Apoi imaginaţi-vă cum arată viaţa d-voastră în acest cadru, tot ce faceţi: profesia, vacanţele, hobby-urile; ţineţi minte că totul e posibil. Apoi notaţi şi-mi aduceţi totul.
- Foarte bine.
- A doua misiune constă în nişte cercetări de făcut.
- Cercetări?
- Aş vrea să găsiţi rezultatele cercetărilor ştiinţifice făcute în SUA asupra efectelor placebo. Apoi le vom discuta.
- Dar unde o să găsesc aşa ceva?
- În SUA, toate laboratoarele farmaceutice fac asemenea cercetări pentru că sunt obligaţi; n-au dreptul să scoată pe piaţă un medicament nou fără să dovedească ştiinţific că e mai eficace decât un placebo, adică decât o substanţă inactivă. Asta ne furnizează indirect cifre precise despre efectul placebo. Nimeni nu foloseşte aceste cifre. Şi totuşi eu le consider demne de interes. Ştiu că anumite laboratoare au publicat aceste rezultate. Le veţi găsi.
- D-voastră le cunoaşteţi?
- Desigur.
- Păi atunci, de ce-mi cereţi să le caut? Am câştiga mult timp vorbind despre asta chiar acum. Ştiţi, eu plec sâmbătă, aşa că nu mai avem prea multe ocazii să ne întâlnim.
- Pentru că nu-i acelaşi lucru să asculţi pe cineva care vă transmite informaţii sau să le cauţi la sursă.
- Scuzaţi-mă, dar nu văd diferenţa.
- Dacă vă spun eu, s-ar putea să vă îndoiţi de cifrele pe care vi le voi da. Şi, pentru că vă cunosc un pic, ştiu că nu veţi pierde ocazia s-o faceţi. Poate nu chiar acum, dar mai târziu…Şi apoi, nu evoluăm doar ascultând pe cineva vorbind, ci acţionând şi trăind noi înşine experienţe de viaţă.
- Dar unde voi găsi aceste informaţii? Nu stau la hotel. N-am nici o posibilitate să ajung la un internet şi n-am văzut nici un internet-cafe pe Insulă.
- Cel care se lasă învins de primul obstacol întâlnit în cale nu va ajunge departe. Haideţi! Am încredere în d-voastră.
- O ultimă precizare: la ce oră să vin mâine ca să fiţi total disponibil, să aveţi timp ?
M-a privit câteva clipe, zâmbind. Mă întrebam dacă n-am mai spus cumva, ceva ce nu trebuia. Azi le acumulam!
- Mai ales, să nu vă băgaţi în cap ideea că aveţi nevoie de mine. Timpul pe care-l voi putea consacra întâlnirii noastre, atunci când veţi veni, va fi suficient.

Îndreptându-mă spre maşină, mă întrebam cum poate omul ăsta să rămână atât de calm, de senin, cu o privire atât de binevoitoare, chiar şi când, uneori, spunea lucruri care nu erau ceea ce aş fi vrut să aud…
Era într-adevăr o fiinţă imprevizibilă, deosebită de ceilalţi. Şi nu conteneam să mă mir de cunoştinţele sale “occidentale” care contrastau cu personajul. Aş fi jurat că nu şi-a părăsit niciodată satul natal şi mi-era greu să-mi închipui că bătrânul ăsta, de la capătul lumii, şi-a “completat” înţelepciunea cu cercetările occidentale. Ciudat!

Începeam să cunosc drumul şi am ajuns repede la Ubud. Soarele apunea devreme la tropice şi se înnoptase deja când am parcat aproape de piaţă. Miresme de tămâie se ridicau de pe terasa unui restaurant. Balinezii folosesc des tămâia ca să alunge ţânţarii. Puteai vedea adesea beţişoare fumegând în grădini sau la intrarea în case. Aceste mirosuri contribuiau la crearea unei ambianţe învâluitoare, noaptea, la Ubud.

Am intrat în restaurantul-terasă, m-am instalat sub un copac şi am comandat un peşte prăjit. Lumânările de pe mese, torţele împlântate în iarbă răspândeau o lumină caldă şi blândă. Mai aveam o oră până la concert. Bali era singurul loc de pe pământ unde nu mă uitam la ceas din jumate-n jumate de oră. Aici timpul nu conta. Ca şi cu vremea: nimeni nu încerca să ştie cum e vremea. Oricum, fiecare zi dăruia şi ploaie şi soare. Aşa era. Balinezii acceptau ce le dădea Dumnezeu fără să-şi pună întrebări.

M-am gândit iar la ce-mi ceruse înţeleptul: să visez la o viaţă ideală în care aş fi fericit. Aveam nevoie de un răstimp ca să mă pun în pielea cuiva care putea să-şi permită orice şi să-mi imaginez cum ar arăta atunci viaţa mea. Nu faci aşa ceva în fiecare zi. În ce mă priveşte, mai degrabă aş fi remarcat ce nu merge în viaţa mea decât să mă gândesc cu-adevărat la cum aş fi vrut să fie.
Când am început să visez, primul lucru care mi-a venit în minte a fost că, dacă totul era posibil, mi-aş schimba profesia. Desigur, să fii profesor era ceva nobil şi valorizant, dar mă săturasem să predau o materie pe care copiii n-o apreciau, ba chiar îi plictisea de moarte. Ştiam, desigur că, dacă aş fi procedat altfel, aş fi putut să le trezesc interesul, dar eram nevoit să aplic programa oficială şi să respect metodele pedagogice obişnuite – metode complet inadaptate elevilor de azi. Nu mai suportam să mă aflu între ciocan şi nicovală, între cerinţele conducerii şcolii şi cele “de pe teren”- total divergente. Aveam nevoie de aer proaspăt, să-mi schimb meseria şi să mă realizez într-un domeniu artistic. Visam să-mi fac o meserie din ceea ce mă pasiona; şi pasiunea mea era fotografia. Mai presus de orice, îmi plăcea să surprind expresiile feţelor, în portrete care dezvăluiau personalitatea oamenilor, emoţiile şi stările lor sufleteşti. Chiar şi fotografiile de nuntă mă atrăgeau. Dacă totul ar fi posibil mi-aş face propriul meu studio – un studio specializat în fotografii instantanee, luate pe viu, ca să surprind atitudini şi expresii care să reprezinte persoana. Fotografiile mele ar reda poveşti de viaţă, ar sugera ce spune şi ce gândeşte fiecare, ar oglindi emoţiile părinţilor, temerile şi speranţele bunicilor, privirea surorii care se întreabă când îi va veni şi ei rândul, atitudinea celor divorţaţi care-şi spun că tinerii căsătoriţi cred în Moş Crăciun. Aş vrea să imortalizez fericirea oamenilor pentru ca, toată viaţa lor, să poată, cu o privire, să retrăiască ambianţa acelei zile mari şi să resimtă emoţiile de atunci. O fotografie sugestivă e mai elocventă decât un discurs elaborat. Studioul meu va avea succes şi va fi celebru. Revistele se vor interesa de munca mea şi-mi vor publica o parte din fotografii. Voi fi, în sfârşit, apreciat pentru talentul meu. Da, ar fi super! Aş avea tarife rezonabile ca să-mi pot oferi serviciile unui public cât mai numeros. Cu toate astea, mi-aş putea dubla sau chiar tripla salariul de profesor. Şi, în sfârşit, mi-aş putea permite o casă. O casă construită după un proiect făcut de mine. Aş avea o grădină şi aş citi în week-end, lungit într-un şezlong la umbra unui tei. M-aş culca în iarbă să-mi fac siesta, învăluit de parfumul florilor. Şi, bineînţeles, aş avea alături o femeie pe care să o iubesc şi care să mă iubească. Aş învăţa să cânt la pian. Cât mi-am dorit eu, dintotdeauna, să cânt la un instrument! De data asta o voi face! Şi apoi, seara, voi interpreta nocturnele lui Chopin, în salonul cel mare, în timp ce focul pâlpâie în şemineu. Îmi voi invita, din când în când, prietenii şi voi cânta pentru ei. Fericirea mea va fi contagioasă.
- Peştele d-voastră, domnule.
- Poftim?
- Doriţi lămâie sau sos cu condimente?
- Lămâie, mulţumesc.
Peştele stătea lungit, întreg, în farfuria mea şi mi se părea că mă priveşte. Începusem să mă învinovăţesc că visez la fericire în timp ce el murise pentru mine…
Eram surprins să constat că visul meu nu era lipsit de măsură. N-aveam nevoie să devin miliardar ca să fiu fericit nici să fiu rockstar sau om politic renumit. Şi totuşi acest vis simplu şi fericirea pe care o conţinea mi se păreau inaccesibile. Aproape că-mi era ciudă pe vindecător că-mi întredeschisese o poartă spre ceea ce ar fi putut fi viaţa mea. O poartă pe care, dacă aş fi închis-o, mi-ar fi lăsat un gust amar, căci ar fi adus la lumină conştienţa decalajului imens între realitatea în care trăiam şi visul a ceea ce ar putea fi viaţa mea.
Îmi rămânea de îndeplinit cealaltă misiune pe care mi-o încredinţase. Mă întrebam unde aş putea avea acces la un internet. Desigur într-un hotel, destul de luxos ca să aibă aşa ceva. Dar riscam să fiu refuzat, nelocuind acolo. Bun, voi încerca mâine. Găsesc eu un tertip şi mă descurc.
Peştele nu părea să-mi aprobe ideea. Continua să mă privească, plin de reproşuri. Mi s-a tăiat pofta de mâncare, am cerut nota de plată, lăsându-mi farfuria pe jumătate plină. Îmi pare rău, bătrâne, ai murit degeaba!
Afară, am regăsit ambianţa relaxată a străzii. Am dat peste Hans şi Claudia care mâncau în picioare şi în grabă un sandwich, în faţa sălii de ceremonii. Normal: de ce să-ţi acorzi un moment de plăcere? Pierzi mai puţin timp mâncând pe apucate şi costă mai puţin. Pe scurt: mai raţional!
- Bună seara, Julian! spuseră amândoi în cor.
- Bună seara la amândoi! Ei, câte temple aţi vizitat azi?
- Să zicem că ne-am rentabilizat bine ziua, spuse Hans.
- Concertul va începe în curând, anunţă Claudia.
Sala de ceremonii era, de fapt, un amfiteatru în aer liber, aproape plin. Când începu concertul, amploarea sunetului care se înălţa din amfiteatru era asurzitoare apoi am sesizat un fel de coerenţă de ansamblu. Miresme de tămâie se răspândeau şi învăluiau publicul. Eram transpus într-o stare hipnotică şi nu ştiu cât timp trecuse până când au apărut dansatoarele, cu costumele lor bogate şi viu colorate, de un rafinament aparte. Paşii lor erau delicaţi, fără greş. Fiecare mişcare dezvăluia o feminitate şi o graţie incredibile. Mâinile jucau un rol crucial în dansul lor: gesturi line, elegante, precise. Publicul era ca hipnotizat şi îl simţeam vibrând în armonie cu dansatoarele. Mireasma de tămâie ne vrăjea. Doar Hans se uita din când în când la ceas. Claudia era transpusă total. Aveam impresia că o să intre în levitaţie, fenomen care l-ar fi interesat foarte tare pe raţionalul ei bărbat. Luminile de pe scenă mi se învârteau în cap în timp ce fiecare celulă îmi vibra în ritmul instrumentelor de percuţie.

Greu de condus noaptea după un asemenea concert. Din fericire urmăream doar maşina olandezilor, fără să mă gândesc la traseu. Ştiam că pot să mă încred în Hans; el îşi păstrase mintea-ntreagă.
Era aproape de miezul nopţii când am ajuns pe plaja din Pemuteran. În beznă, puncte luminoase dezvăluiau prezenţa unor persoane. Un funcţionar controla accesul pe plajă.
- Bună seara, am venit să vedem ţestoasele, spuse Hans.
- Bună seara, puteţi merge pe plajă dacă respectaţi regulile: să nu vă apropiaţi la mai puţin de doi metri de broaştele adulte, să nu vorbiţi tare şi să rămâneţi în partea dinspre insulă – nu puteţi merge pe spaţiul care desparte ţestoasele de mare.
- Am înţeles.

Apropiindu-ne, am început să distingem mase voluminoase, întunecoase, răspândite pe plajă: ţestoase de un metru lungime, cântărind fiecare 100-120 de kilograme. Lumina palidă a lunii ni le dezvăluia din când în când. Le priveam muţi de uimire. Pentru nimic în lume nu le-am fi tulburat liniştea. Se pregăteau să împlinească cel mai frumos act de pe pământ – naşterea puilor – într-o linişte pioasă.
Aceste ţestoase se născuseră aici, pe aceeaşi plajă, acum mai bine de 50 de ani. Călătoriseră apoi zeci de mii de kilometri şi reveneau să dea viaţă în exact acelaşi loc după o jumătate de secol. Nici un om de ştiinţă nu putea explica asta. Era foarte emoţionant.
Priveam ţestoasele acestea tăcute, păstrătoare ale unui secret milenar, purtătoare ale unei înţelepciuni necunoscute. De ce reveneau aici? Cum au memorat acest loc? Cum au reuşit să se orienteze de-a lungul şi de-a latul oceanelor ca să ajungă exact la locul naşterii lor? Ce înţeles avea acest act? Câte întrebări fără răspuns…!

Aşteptarăm aproape 3 ore până când, cu ochii holbaţi şi cu inimile pline de duioşie, am văzut bebeluşii de ţestoasă, abia ieşiţi din ou, îndreptându-se spre mare. Străbăteau, fără să ezite, cei câţiva metri care îi despărţeau de apă. Am aflat că cea mai mare parte din ei urma să moară în următoarele ore, devoraţi de diverşi prădători, printre care rechinii. Cei care reuşeau să ajungă în largul oceanului vor avea mai multe şanse să scape cu viaţă. Din punct de vedere statistic, dintre toţi bebeluşii de ţestoasă care se născuseră în noaptea aceea, doar unul va supravieţui.

- Viaţa e o loterie, spuse Claudia cu o urmă de ciudă (sau de revoltă?) în glas.
- Viaţa e o cursă continuă, îi întoarse vorba soţul ei. Doar cei mai rapizi reuşesc. Cei care amână, lenevesc, zboară din floare-n floare sau îşi permit momente de plăcere, mor. Trebuie întotdeauna să mergi drept înainte, spre ţintă.
Eram uluit atât de ceea ce văzusem cât şi de ceea ce auzeam. Era extraordinar: în doar câteva cuvinte fiecare îşi rezumase viziunea despre viaţă. Înţelegeam acum de ce Claudia îşi accepta rolul de menajeră, impus de soţul ei: trăsese un număr necâştigător. Când ai pierdut, ai pierdut, nu mai e nimic de făcut. Lucrurile sunt cum sunt, nu ajută la nimic dacă vrei să le schimbi. În ce-l priveşte pe Hans, acum înţelegeam mai bine obsesia lui pentru acţiune şi incapacitatea de a-şi acorda momente de destindere.
Mă întrebam dacă şi broaştele aveau concepţii despre viaţă sau dacă, din contră, absenţa acestora le permitea, în cele din urmă, să trăiască mai în armonie cu ele însele…Priveam aceşti pui de ţestoasă îndreptându-se cu seninătate spre elementul lor natural Câţi vor supravieţui şi vor reveni aici peste 50 de ani, când vor fi atins, la rândul lor, vârsta să dea viaţă?

Am ajuns cu bine pe plaja mea, apoi mi-am împlinit ritualul – baia de noapte în mare – întrebându-mă cum s-ar desfăşura viaţa mea dacă aş fi un pui de ţestoasă. Fiind, prin natura mea pradă ezitărilor, mă întrebam dacă expresia “devorat de îndoială” n-ar fi avut un sens deosebit în acest context.

După o noapte scurtă, m-am trezit destul de devreme. Vroiam să am timp să adun informaţiile pe care mi le ceruse vindecătorul, ca să-l pot vedea cât mai repede.

Am găsit, în ghidul meu, hotelul cel mai apropiat şi am sărit în maşină. După 20 de minute, străbăteam aleea parcului unuia dintre cele mai frumoase hoteluri din lume, înghiţindu-mi saliva. Maşina mea de-nchiriat contrasta fragrant cu ambianţa, contrast accentuat de murdăria care se depusese pe ea după 15 zile de hurducături pe străzile prăfuite din insulă. Urcai şovăitor pe aleea mărginită de tufe bogate de flori, sperând să fac cât mai puţin zgomot şi parcai cât mai departe de recepţie. Pe peluza delimitată de pietriş am văzut doi angajaţi, în genunchi, în iarbă. Tăiau, conştiincios, iarba. Aici, o cositoare electrică era exclusă: ar fi tulburat liniştea turiştilor. O clipă, am rămas blocat apoi mi-am reluat drumul încercând să iau o poziţie firească şi să arborez indiferenţa omului obişnuit cu asemenea locuri. Mi-a fost greu să rămân în această postură căci frumuseţea locului aproape că-ţi tăia respiraţia. Un şir de trei piscine, aşezate în scară, unde apa aluneca lin dintr-una într-alta. În depărtare, marea, de aceeaşi culoare ca şi apa din ele. Câţiva cocotieri şi alţi arbori tropicali completau frumuseţea şi perfecţiunea peisajului. Aveam senzaţia că dacă am fi adăugat sau dacă am fi înlăturat ceva de aici, am fi întinat această perfecţiune. Nimic nu era de adăugat sau de înlăturat!
În drum spre recepţie, mi-era din ce în ce mai greu să mă simt în largul meu în acest loc. Am fost întâmpinat de un bărbat distins, afabil şi zâmbitor, îmbrăcat într-o livrea ecru.
Sigur pe mine, i-am spus:
- Bună ziua, aş vrea să caut nişte informaţii pe internet, vă rog.
- Locuiţi la hotel, domnule?
De ce mă mai întreba? Ştia clar că nu. Aflasem din ghid că hotelul folosea 200 de persoane care să se ocupe de 70 de turişti. Salariaţii învăţau pe de rost numele acestora:”Ce mai faceţi, domnule Smith?”, “Ce zi frumoasă, doamnă Greene, nu-i aşa?”,”Arătaţi in formă maximă azi, domnule King.”
- Nu, sunt la “Legian”, am minţit, arătând un alt hotel de lux din zonă. Sunt cu treburi în est şi am absolută nevoie să mă conectez câteva minute la Internet.
Oricum, eram convins că nu va refuza un occidental.
- Urmaţi-mă, vă rog, domnule.

Sala elegantă unde se afla calculatorul era la fel de mare cât tot apartamentul în care locuiam.
Mi-a trebuit mai puţin de un sfert de oră ca să ajung la informaţiile pe care le doream. Ceea ce am citit confirma ce-mi spusese, în câteva cuvinte, vindecătorul: laboratoarele farmaceutice recrutau pacienţi voluntari care aveau o anumită boală. La jumătate din ei le dădeau medicamentul pe care-l realizaseră pentru a vindeca acea boală iar la cealaltă jumătate le administrau un placebo, adică o substanţă total inactivă care avea aspectul medicamentului în cauză. Aceşti pacienţi nu ştiau că li se prescrisese un placebo: credeau că e un medicament menit să le vindece boala. Cercetătorii măsurau apoi rezultatele obţinute la fiecare din cele două grupe de pacienţi. Ca să poată demonstra eficacitatea medicamentului lor, era necesar ca bolnavii care l-au folosit să prezinte rezultate mai bune decât cele constatate la grupul pacienţilor care luaseră placebo.

Am descoperit astfel că placebo aveau un anumit impact asupra bolilor, ceea ce era extrem de surprinzător deoarece era vorba de boli reale, iar “medicamentele” placebo erau substanţe total inactive. Singura contribuţie era deci cea psihologică: bolnavii credeau că era un medicament care urma să-i vindece. Ceea ce m-a făcut într-adevăr să mă cutremur a fost numărul de cazuri pentru care credinţa în vindecare era suficientă pentru ca pacientul să se vindece! Erau aproape 30 la sută! Chiar şi durerile puteau să dispară. Un placebo era la fel de eficace ca şi morfina în 54 la sută din cazuri! Pacienţii aveau dureri, sufereau iar faptul că luau un banal comprimat de zahăr sau de mai ştiu eu ce ingredient neutru le suprima durerea. Era de-ajuns doar să creadă acest lucru.

Am continuat să cercetez o mulţime de cifre similare despre diferite boli. Apoi am dat peste cifra care m-a lăsat mut de uimire, cu degetele lipite de tastatură: li s-a administrat unor bolnavi de cancer un placebo în loc de un chimioterapic şi 33 la sută din ei şi-au pierdut integral părul. Am rămas cu gura căscată în faţa ecranului. Aceşti bolnavi înghiţiseră o tabletă neutră crezând că e un medicament al cărui efect secundar binecunoscut era căderea părului şi chiar şi-au pierdut părul! Dar nu era decât o amărâtă de bucată de zahăr, pentru Dumnezeu! Nu-mi credeam ochilor în faţa acestor evidenţe: puterea credinţelor asupra cărora insistase atât de mult vindecătorul. Pur şi simplu era de necrezut. Şi totuşi cifrele erau reale, publicate de un laborator foarte serios, cunoscut pentru chimioterapicele sale. În mod ciudat, în secunda următoare m-am simţit revoltat: de ce nu erau dezvăluite aceste cifre marelui public? De ce n-au fost încredinţate mass-mediei? Poate că astfel oamenii de ştiinţă şi-ar îndrepta atenţia asupra acestui aspect. Dacă fenomenele psihologice ar avea un asemenea impact asupra corpului şi asupra bolnavilor, de ce să-ţi concentrezi cercetarea asupra producerii unor medicamente atât de costisitoare şi de încărcate de efecte secundare? De ce nu manifestă un interes mai mare faţă de un mijloc de vindecare a bolnavilor pe cale psihologică?

Am părăsit încăperea lăsând intenţionat ecranul deschis la pagina ce conţinea aceste date. Cu un pic de noroc, următorul utilizator ar putea fi patronul unui mare grup de presă… Nu era interzis să visez…Şi, de ce nu?
L-am salutat neglijent pe recepţioner la plecare, desigur fără să încerc să-mi plătesc timpul de conectare la internet: ar fi părut puţin credibil din partea unui obişnuit al unor astfel de locuri.

- Bună ziua! I-am spus tinerei care mă întâmpină ca de obicei.
Mi-a trebuit aproape o oră şi jumătate ca să ajung de la Amankila. Simpla vedere a campanului şi a grădinii erau de-ajuns ca să mă transpună într-o stare profundă de bine, pe un norişor, ca atunci când găseşti flaconul cu cremă de soare de vara trecută şi parfumul ei te trimite într-o clipită la locul şi în ambianţa ultimei vacanţe.
- Maestrul Samtyang nu e acasă azi.
- Poftim?
Eram adus, brutal, cu picioarele pe pământ. Nu-i aici? El şi acel loc mi se păreau atât de indisociabili, încât mi-era greu să-mi imaginez că el ar putea pleca undeva.
- Lipseşte? Dar va reveni, nu-i aşa? Am să-l aştept.
- Nu, mi-a spus să vă dau asta, spuse ea întinzându-mi o foaie de hârtie bej, împăturită-n patru.
Mi-a lăsat câteva rânduri? Dacă vroia să-şi explice absenţa de ce nu mi-a transmis un mesaj verbal prin tânăra care mă primise? Am desfăcut hârtia şi am citit:
“Înaintea viitoarei noastre întâlniri scrieţi tot ce vă împiedică să realizaţi visul unei vieţi fericite şi urcaţi muntele Skouwo. Samtyang”.
Să urc muntele Skouwo? Dar asta însemna o ascensiune de cel puţin patru sau cinci ore! Şi pe o asemenea căldură! De ce nu m-a pus să escaladez Annapurna?
Tânăra mă privea zâmbind, deloc impresionată sau curioasă de grijile mele.
- A mai spus ceva când v-a dat hârtia? A mai adăugat vreun comentariu? o întrebai.
- Nimic deosebit. Mi-a zis doar să v-o dau, spunând că veţi înţelege.
Înţelegeam mai ales că nu-i aici să mă primească iar eu nu mai aveam decât trei zile până la plecare. Eram tare frustrat.
- Ştiţi cumva dacă mâine va fi aici?
- Fără-ndoială, spuse ea pe un ton care mă făcu să înţeleg că, de fapt, habar n-avea.
- Dacă-l vedeţi, spuneţi-i că voi trece mâine dimineaţă şi că mă bazez pe dânsul. Trebuie neapărat să-l văd.
Mi-am luat rămas bun şi m-am îndreptat spre maşină, târându-mi picioarele.
Am pornit în direcţia muntelui Skouwo, în nordul insulei, fără entuziasm. Nu puteam întârzia dacă vroiam să-l urc şi să-l cobor înainte de lăsarea nopţii.
După câţiva kilometri am văzut un copil mergând pe marginea drumului. Opt-zece ani, nu ştiam; niciodată n-am putut aprecia vârsta copiilor. Deîndată ce mi-a văzut maşina s-a oprit făcându-mi semn. N-aveam nici un motiv să nu opresc. Se urcă, zâmbind satisfăcut.
- Cum te cheamă?
- Ketut.
Nimic surprinzător: nu există decât patru prenume balineze, în casta cea mai răspândită. Când întâlneşti un necunoscut, probabilitatea ca el să se numească Ketut este de 1 la 4.
- Nu mergi la şcoală azi?
- Nu, azi n-am şcoală.
- Mergi la părinţi?
- Părinţii mei au murit amândoi.

Mi-am înghiţit saliva, reproşându-mi gafa, când am observat că avea acelaşi zâmbet pe chip.
- Au murit într-un accident de maşină săptămâna trecută, preciză el, cu acelaşi surâs pe buze.
Eram destul de descumpănit, chiar dacă ştiam că balinezii n-au aceeaşi viziune şi aceeaşi relaţie cu moartea ca şi noi. Faptul că ei cred în reîncarnare îi fac să-i dea un înţeles total diferit faţă de cel pe care i-l dăm noi. Pentru ei, moartea nu e ceva trist. Îl privii pe acest copil zâmbind şi-mi spusei că mi-ar fi plăcut să fiu balinez şi să aparţin unei culturi care să-mi insufle credinţe atât de pozitive. Mă întrebai cum s-ar schimba viaţa mea dacă mi-aş percepe altfel propria moarte.
Am lăsat copilul în satul următor şi mi-am continuat drumul.

Nici urmă de nori care să potolească arşiţa soarelui. Ascensiunea muntelui Skouwo părea anevoioasă. Începeam să mă întreb dacă voi găsi curajul s-o duc la bun sfârşit. Chiar n-aveam chef, sincer, şi oricum, nu vedeam cu ce m-ar fi putut ajuta asta. De ce mi-a încredinţat această sarcină? În ce scop? Care era legătura cu discuţiile noastre, cu căutarea unei vieţi fericite? Nici una. Atunci, la ce bun? Şi apoi, mai aveam o sarcină, mult mai pertinentă. Mai bine să mă dedic acesteia!

Cu cât înaintam spre muntele Skouwo cu atât îmi căutam motive ca să nu-l urc. Nu trebuia să mă mint singur, pe mine însumi, îmi explicase vindecătorul. Ei bine, adevărul era că n-aveam nici un chef să fac această ascensiune. Şi n-aveam nevoie să justific prin argumente pseudo-raţionale. Mâine îi voi spune vindecătorului adevărul. Şi dacă trebuia să descopăr ceva în munte, îmi va spune el despre ce-i vorba şi-mi ajunge. Sunt în stare să înţeleg ce mi se explică.

Dintr-odată m-am simţit uşurat, după ce-am luat hotărârea să nu urc; ca şi când aş fi fost eliberat de o povară. Am virat la prima intersecţie şi m-am îndreptat glonţ spre ce-mi doream: plaja mea.
Am ajuns spre sfârşitul după-amiezii. Am parcat apoi, în drum spre bungalow, am întâlnit-o pe Claudia:
- Bună ziua, Claudia. Superbă zi, nu-i aşa?
- Da, e frumos azi, o s-o plătim mâine, spuse ea, îndepărtându-se.
Frazele banale pe care le acceptasem întotdeauna fără să le analizez, îmi ţiuiau acum în urechi. Lumea Claudiei era mai mult tristă decât veselă, iar dacă se întâmpla un lucru bun, se pare că avea impresia că nu-l merită şi se aştepta să-i plătească preţul, mai devreme sau mai târziu.
M-am înarmat cu un caiet şi cu un creion şi m-am aşezat pe nisip, rezemat de trunchiul unui palmier, profitând de umbra lui uşoară. Plaja era goală, doar un vaporaş de pescuit, în larg, dezvăluia o prezenţă umană între mine şi infinitul orizontului.

Am început să notez tot ce-mi trecuse prin minte, în ajun, la restaurant. Aveam impresia că-mi scriu testamentul de fericire. Dacă muream, moştenitorii mei ar putea citi viaţa pe care mi-ar fi plăcut să o am.
Ce mă împiedica să trăiesc această viaţă dorită? Greu de răspuns global. Trebuia să cobor la detalii. Am reluat, unul câte unul, punctele pe care le-am amintit şi, din nefericire, mi-a fost uşor să găsesc motivele care făceau imposibilă realizarea viselor mele, a proiectelor, punerea în practică a ideilor şi, în final, accesul meu la fericire.
Am petrecut aproape o oră scriind şi apoi, cu melancolie, am privit cum se lasă noaptea peste mare. Trăisem, ca toată lumea, momente de fericire dar aveam sentimentul că nu eram făcut ca să trăiesc pe deplin fericit. Poate că fericirea era rezervată doar pentru anumite persoane, pentru câţiva aleşi din care eu nu făceam parte.
Momentul băii mele nocturne a sosit şi am înotat în linişte, mult, mult….

Devenise deja un obicei să mă scol devreme. Vroiam neapărat să-l văd pe vindecător azi şi simţeam o mică nelinişte din cauza absenţei lui din ajun.
M-am pregătit în grabă şi am sărit în maşină, luând cu mine însemnările pe care mi le făcusem. În timp ce conduceam, cu viteză, mă gândeam amuzat că, dacă omoram vreun pieton sau doi, le ofeream şansa să se reîncarneze mai devreme decât era prevăzut.

Ce uşurare s-o aud pe tânără spunându-mi:”Vă rog să mă urmaţi” când am intrat în campan! M-am relaxat dintr-odată, inspirând aerul înmiresmat din grădină şi, cu o bucurie sinceră, l-am salutat pe maestrul Samtyang, când acesta veni în întâmpinarea mea.
- Am fost tare dezamăgit că nu v-am văzut ieri, i-am mărturisit eu.
- Aţi mai avansat în reflecţiile privind viaţa d-voastră?
- Da, oarecum…
- Vedeţi? N-aveţi chiar atâta nevoie de prezenţa mea, spuse el, zâmbind.
Ne aşezarăm pe jos, pe rogojină, ca de obicei.
- Deci, aţi găsit informaţii interesante despre placebo? mă întrebă el.
- Da, şi ceea ce am citit m-a dat peste cap, am mărturisit eu.
I-am povestit despre ceea ce găsisem în urma căutării mele din ziua precedentă, la “Amankila”.
Credeam că voi găsi dovezi ale efectului placebo asupra unor suferinţe în care psihicul joacă un rol evident, cum ar fi tulburările de somn dar am fost total surprins să descopăr impactul lor asupra unor boli “palpabile” şi, mai ales, efectele pe care îl au aceste false remedii direct asupra corpului. E foarte impresionant, spusei.
- Da, e adevărat.
- Mă gândesc că e păcat că nu se fac mai multe cercetări pentru a studia cum ar putea fi folosit mecanismul credinţelor în scopul vindecării oamenilor.
- Da, mai ales că acest lucru nu-i recent: Isus îl practica acum două mii de ani.
- Cum?
- Nu se vorbeşte niciodată despre asta, dar Isus se baza pe credinţele oamenilor atunci când îi vindeca.
- E o glumă? Aveţi intenţia să scrieţi “Codul lui Da Vinci 2?”
Fără să răspundă, se aplecă spre un cufăr mic din lemn de camfor şi, spre mirarea mea, scoase o biblie.
- Sunteţi creştin? l-am întrebat, uimit.
- Nu, dar asta nu mă împiedică să citesc biblia.
O răsfoi calm apoi îmi spuse:
- Isus răspunde orbilor care-l imploră să-i vindece: “…- Chiar credeţi că eu pot face asta? – Da, Doamne, îi răspunseră ei. Atunci el le atinse ochii, spunând: Să se facă după credinţa voastră”.
- Chiar aşa a spus?
- Convingeţi-vă singur, spuse el, întinzându-mi biblia. Veţi observa că nu spune:”Eu, Isus cel atotputernic, am puterea să vă vindec. “Nu, îi întreabă dacă cred în această putere, apoi le spune că vor obţine lucrul în care cred. E o mare diferenţă.
Nu-mi reveneam din uimire. Recitii acest pasaj din Evanghelia după Matei. Era incredibil. Cum putea Isus să ştie ceea ce, practic, în secolul XXI, nimeni nu ştia? Cum putea el să înţeleagă, atât de profund, mecanismul de funcţionare al fiinţei umane? Trebuia să recunosc că eram nespus de tulburat de ceea ce descoperisem.
Vocea vindecătorului mă trezi din visare:
- Un cercetător american a făcut recent un studiu despre eficacitatea tratamentelor, folosite în zilele noastre, pentru a vindeca formele de cancer. S-a aplecat asupra rezultatelor măsurate la un grup de bolnavi. Aceste rezultate erau destul de disparate, ceea ce l-a făcut să ducă cercetările mai departe. În cele din urmă a evidenţiat faptul că, în acest grup, bolnavii care se vindecau beneficiaseră de tratamente foarte diferite de la unul la celălalt; în schimb, aceşti bolnavi aveau, cu toţii ceva în comun.
- Ce anume?
- Toţi cei care s-au vindecat erau, în prealabil, absolut convinşi că tratamentul lor îi va vindeca. Aveau o încredere totală în medicii lor şi în alegerea tratamentului. Pentru ei, vindecarea era ceva de la sine înţeles.
- Cu alte cuvinte, nu tratamentul contează ci credinţa în el!
- Oarecum.
- E o nebunie! Şi totuşi cancerul nu este o boală psihosomatică, iar prezenţa lui în organism poate fi incontestabil observată.
- Încă nu se cunosc toate cauzele posibile ale cancerului. Se pare că există un teren ereditar precum şi cauze din mediul înconjurător: poluarea, alimentaţia etc. Dar poate că există, în anumite cazuri, şi o dimensiune psihologică încă necunoscută.
- Cum aşa?
- Anul trecut s-a întâmplat un fapt tulburător pe care specialiştii n-au ştiut cum să-l interpreteze.
- Ce?
- O femeie care prezenta simptomele unui cancer al sângelui, o leucemie, s-a prezentat la urgenţă într-un spital american. I s-a luat imediat sânge, iar acesta a prezentat forma tipică a unei leucemii. Protocolul spitalului cerea o a doua recoltare pentru a confirma rezultatul primei recoltări. Or, de data asta, rezultatul a fost perfect normal. Surprinşi, medicii au recomandat o a treia recoltare care a confirmat leucemia. Ca să aibă conştiinţa curată, au cerut o a patra recoltare. Doar că, încă o dată, rezultatul a fost normal. Stupoare şi nelămurire. Doar mai târziu au aflat că pacienta suferea de o dedublare a personalităţii. Era capabilă să-şi schimbe personalitatea de la o clipă la alta. Şi s-a întâmplat ca această schimbare să se producă între cele patru recoltări de sânge. Una dintre personalităţile sale era bolnavă de cancer iar cealaltă, nu!
- Dar era vorba de aceeaşi persoană!
- Da.
- E halucinant!
- Da, un mister. N-a putut fi explicat niciodată.
Eram impresionat şi din nou entuziasmat la gândul că, într-o zi, se vor face cercetări în acest sens şi că astfel se va lărgi considerabil sfera posibilităţilor de vindecare în medicină.
- Ca să închidem capitolul despre sănătate, îmi spuse el, e interesant de ştiut că oamenii care cred în Dumnezeu şi-şi practică religia, oricare ar fi aceasta, în mod regulat, au o speranţă de viaţă cu 29 la sută mai mare decât ceilalţi.
- Ştiţi? Nimic nu mă mai miră.
- Cum vă spuneam data trecută, nu putem judeca o credinţă, dar putem să ne aplecăm asupra efectelor ei. De fapt, nimeni nu poate dovedi existenţa lui Dumnezeu, dar ştim că unul din efectele credinţei în El este creşterea duratei de viaţă.
- Ei bine, poate am să merg din nou la biserică duminica!
- Nu sunt sigur că va avea vreun efect: contează credinţa nu comportamentul, chiar dacă ritualurile întreţin credinţa…De fapt, ce reprezintă acest medalion pe care-l purtaţi?
- Ăsta? am răspuns eu, arătând cruciuliţa hughenotă pe care o aveam la gât.
- Da.
- Mi-a dat-o tata,”ca să-mi poarte noroc”, spunea. Sunt foarte legat de ea căci o am de la el.
- Mulţi oameni cred atât de tare în medalioanele lor purtătoare de noroc, încât n-ar accepta să plece de-acasă fără ele. De altfel, nici nu i-aş sfătui s-o facă…
Iar aveam parte azi de mâncarea aceea lipicioasă. O priveam pe tânără cu un surâs galben, în timp ce mă gândeam cum să mă eschivez fără să supăr pe nimeni.
- Sunteţi foarte amabilă, dar nu vreau să abuzez de ospitalitatea d-voastră.
- E o plăcere pentru noi să vă oferim ceva, spuse ea, spre disperarea mea.
M-am simţit obligat să accept.
- Bine, am să servesc puţin, căci am mâncat foarte mult azi dimineaţă când am plecat.
Fata îmi întinse o farfurie, îl servi pe maestrul Samtyang, apoi dispăru. Acesta observase încurcătura în care mă aflam şi zâmbea larg. Se distra pe cinste!
- De ce aţi minţit iarăşi?
N-aveam să neg şi să mă afund şi mai adânc în minciună. De altfel, n-ar fi ajutat la nimic: omul ăsta îmi citea perfect gândurile.
- Ca să nu vă supăr spunându-vă că nu-mi place mâncarea voastră şi că detest să mănânc “balinezeşte”, cu mâinile unse şi lipicioase.
- Dacă nu pot înţelege asta şi dacă mă supăr, e problema mea, nu a d-voastră!
- Cum?
- Nu mesajul e cel care poate supăra, ci felul în care este formulat şi transmis. Dacă-i mulţumeşti celuilalt pentru intenţia lui pozitivă, chiar dacă-l refuzi, nu-l superi. Iar dacă se supără înseamnă că e foarte susceptibil şi atunci e problema lui, nu a d-voastră.
- Ştiţi, cred că am procedat aşa şi pentru că era mai simplu decât să explic adevărul.
- În cazul acesta, vă păcăliţi singur. Când nu le spuneţi oamenilor adevărul, le creaţi tentaţia să vă răstălmăcească argumentele, ceea ce vă aduce în situaţia de a spune o nouă minciună. De altfel, aşa s-a şi întâmplat. În cele din urmă, vă vedeţi constrâns să faceţi ceva împotriva voinţei d-voastră – adică să mâncaţi ceva ce nu vă place. Sunteţi, în acest caz, de două ori penalizat.
- De două ori?
- Da, pentru că, înainte de toate, minciuna nu face bine. Generează energie negativă care se acumulează puţin câte puţin. Încercaţi adevărul. Veţi vedea: vă eliberează şi dintr-odată vă simţiţi mai uşurat.
Uşurat era un cuvânt convingător, o promisiune de dorit când te aflai pe punctul de a te sufoca din cauza acestei mâncări păstoase şi lipicioase.
- Apropo de adevăr, n-am urmat îndemnul d-voastră de ieri: n-am urcat muntele Scouwo.
- Nu mă surprinde.
- N-am avut chef aşa că n-am făcut-o.
- Şi cum vă simţiţi când spuneţi pur şi simplu adevărul?
- Recunosc că e plăcut. E o senzaţie blândă, dulce.
- Foarte bine. Aţi realizat celelalte sarcini pe care vi le-am încredinţat?
- Da, am pus pe hârtie viziunea mea despre o viaţă ideală, apoi am notat tot ce mă împiedică s-o transpun în practică.
Mi-am scos notiţele şi i-am citit descrierea vieţii mele, aşa cum o visam eu. Mă asculta în linişte şi era plăcut să văd că cineva acordă atenţie dorinţelor mele, fără să le comenteze, fără să interfereze ca să mă combată, nici să sugereze ceva mai bun (după părerea lui). Îi auzisem de atâtea ori pe sabotorii de vise, pe cei care-ţi spun “Dacă aş fi în locul tău, aş face mai degrabă…” sau, şi mai rău, cei care vă prezic consecinţe negative: “Dacă faci asta, se va întâmpla…”.
Când am terminat, mă întrebă simplu, după un moment de tăcere:
- Cum ştiţi că această viaţă vă va face fericit?
- O simt. Mi-am imaginat-o de multe ori şi am avut aceeaşi senzaţie, aceeaşi satisfacţie. Când îmi imaginez că trăiesc aşa, nici nu-mi mai doresc altceva.
- Şi când vă vedeţi trăind acest fel de viaţă, există ceva deosebit ce aţi putea pierde din viaţa d-voastră actuală?
- Nimic. Absolut nimic.
- Perfect. Înainte să intrăm în detalii, aş vrea să ştiu care este motivul pentru care această viaţă pe care o descrieţi nu este viaţa d-voastră actuală. Ce factori au făcut ca drumul d-voastră să fie total diferit de cel pe care aţi fi dorit să-l urmaţi?
- Cred că, în general, n-am noroc. Ca să reuşeşti în viaţă trebuie să ai noroc iar eu nu sunt prea norocos.
- Spuneaţi mai devreme că nu sunteţi religios, spuse el râzând, dar sunteţi superstiţios! Eu nu cred în noroc. Cred că fiecare om întâlneşte, pe parcursul existenţei sale, numeroase oportunităţi de tot felul şi că unii le văd şi le folosesc iar alţii, nu.
- Poate…
- S-a făcut o experienţă foarte nostimă, recent, în Europa, dacă memoria mea e bună. Avea ca scop să pună la încercare voluntari dintre care unii se credeau norocoşi, iar alţii, nu. Fiecăruia i se dădea un ziar în care trebuia să caute şi să numere fotografiile publicate. După câteva pagini, într-un cadran destul de mare, scris cu majuscule îngroşate, aceştia citiră: “Inutil să mai număraţi: în acest ziar sunt 46 de fotografii.” Cei ce se credeau norocoşi s-au oprit cu toţii după ce au citit acest mesaj. Au închis ziarul şi i-au spus cercetătorului:”Sunt 46 de fotografii”. După părerea d-voastră, ce au făcut cei ce se credeau fără noroc?
- Nu ştiu…aş spune că au crezut că e o capcană şi au continuat să numere până la sfârşit pentru a fi siguri că cifra e exactă?
- Nu. E adevărat că au continuat să numere până la sfârşitul ziarului, dar când au fost întrebaţi de ce n-au ţinut cont de cadran, au întrebat toţi:”Un cadran? Care cadran?” Nici unul nu-l văzuse!
- Interesant, într-adevăr…
- Da. Eu sunt convins că aveţi la fel de mult noroc ca toată lumea dar poate nu acordaţi atenţie oportunităţilor care vi se oferă.
- E posibil.
Mă întrebam ce oportunităţi lăsasem să treacă în viaţa mea şi care ar fi fost cursul ei dacă le-aş fi văzut şi dacă aş fi profitat de ele.
- Bun, acum să reluăm diferitele elemente ale visului d-voastră.
- Elementul central este să-mi creez propriul studio de fotografii de nuntă.
- Foarte bine, dar spuneţi-mi ce vă împiedică.
- De fapt, mi-e teamă că nu voi fi capabil să fac aşa ceva, chiar dacă acest proiect mă atrage enorm.
- Cum ştiţi că n-aţi fi capabil?
- Simt. E atât de diferit de profesia mea actuală, de ceea ce obişnuiesc să fac. Poate că e o schimbare mult prea importantă şi nu voi reuşi.
- Dacă vă bazaţi doar pe o senzaţie, atunci nu aveţi cum să ştiţi dacă e real sau doar o credinţă limitativa.
- Probabil.
- Ştiţi cum începem să credem că nu suntem capabili să facem un lucru?
- Nu.
- Când există undeva o întrebare, adesea neformulată în mod conştient, la care nu avem răspuns.
- Nu vă pot urmări, nu înţeleg.
- De exemplu: dacă nu ştiţi răspunde la întrebarea “Cum aş putea realiza, concret, acest proiect?” atunci ajungeţi să gândiţi “Nu sunt capabil să-l realizez”, ceea ce înseamnă o credinţă limitativa. Deci, vă pun eu această întrebare: cum aţi proceda, ce aţi întreprinde pentru ca acest proiect să se realizeze?
- Nu ştiu.
- Vedeţi?! Cât timp nu veţi fi răspuns la această întrebare, veţi avea sentimentul că nu sunteţi în stare să vă realizaţi visul.
- Înţeleg.
- Pentru a găsi răspunsul e nevoie să coborâţi mai în profunzime, în detalii, căci, câtă vreme veţi păstra o imagine globală a proiectului d-voastră, îl veţi percepe ca pe ceva abstract, deci irealizabil.
- E adevărat, am emoţii şi sentimente legate de acest vis, dar nici un plan de acţiune precis. Emoţii pozitive când visez la rezultate, negative când mă gândesc să trec la fapte…
- Tocmai. Acum veţi coborî acest proiect din visare şi veţi scrie sub formă de listă tot ce-ar trebui să faceţi ca să-l realizaţi, notând la fiecare punct ceea ce ştiţi face şi ceea ce încă nu ştiţi. E de-ajuns, apoi, să găsiţi soluţia pentru a vă însuşi competenţele care vă lipsesc.
- Sunt destul de multe de învăţat, lucruri care-mi sunt azi complet străine. De exemplu, să ştiu gestiona ceea ce este, totuşi, o mică întreprindere. N-am competenţe comerciale şi am nevoie de aşa ceva pentru că va trebui să mă fac cunoscut şi să-mi vând serviciile. Problema e că nu voi avea nici timpul, nici mijloacele financiare necesare ca să urmez cursuri de formare în acest domeniu.
- Bine, dar puteţi apela la creativitatea d-voastră pentru a găsi alte soluţii: nu e întotdeauna necesar să faci un curs ca să înveţi ceva. Care sunt, de exemplu, persoanele din anturajul d-voastră susceptibile să aibă competenţele care vă lipsesc şi să vă înveţe?
- Directorul meu se pricepe, dar e exclus să-i vorbesc de asta.
- Cine ar mai fi?
- Fostul meu director de la şcoala unde am predat înainte.
- Perfect, veţi putea să-i cereţi să vă ajute.
- Nu…, nu-l simt…
- De ce?
- Nu ştiu. Nu vreau să-l bat la cap cu problemele mele.
- De unde ştiţi că prin asta “îl bateţi la cap”?, mă întrebă el, mirat, ca şi când i-aş fi spus că eram un ghicitor capabil să ştiu dinainte ce vor gândi oamenii.
- Cu siguranţă nu va avea chef să-şi piardă timpul ca să ajute pe cineva care nici măcar nu-i este apropiat sau membru al familiei.
- Dacă aţi fi d-voastră în locul lui, n-aţi ajuta pe cineva care vă cere un sfat referitor la profesia d-voastră?
- Ba da ! Ba da, bineînţeles!
M-a privit în ochi.
- Şi atunci, de ce anume vă e frică? mă întrebă el cu o infinită blândeţe.
Am avut, încă o dată, sentimentul că-şi punea degetul exact acolo unde trebuia, atât de precis încât nu era nevoie să apese, ca efectul să se producă. Cuvântul “frică” producea un efect deosebit în sufletul meu. Câteva momente, ecoul lui răsună ca un gong în cutia mea toracică, un gong ale cărui vibraţii coborau adânc în meandrele personalităţii mele. Ceea ce ieşi apoi la suprafaţă îmi apăru, în acele momente, ca o evidenţă:
- Mi-e teamă să nu fiu respins, aşa că prefer să nu-mi asum riscul.
Doar gândindu-mă la aşa ceva şi simţeam ruşinea care m-ar cuprinde dacă fostul meu şef m-ar trimite să-mi văd de treabă.
- Teama d-voastră provine dintr-o confuzie; confundaţi respingerea unei cereri cu respingerea unei persoane. Nu înseamnă că, dacă cineva vă refuză o cerere, nu vă iubeşte sau nu are consideraţie pentru d-voastră.
- Probabil.
- Pe de altă parte, nu ştiţi absolut deloc dacă reacţia lui va fi negativă. Nu putem răspunde în locul altcuiva. Doar punându-i întrebarea veţi şti sigur răspunsul.
- Cu siguranţă n-am să fiu atât de masochist!
- Majoritatea temerilor sunt creaţia minţii noastre. Poate nu înţelegeţi, dar e un lucru fundamental să ştii să te îndrepţi spre ceilalţi ca să le ceri ceva. Toţi oamenii care reuşesc în viaţă au această competenţă.
- Poate am altele care o compensează pe asta…
- E absolut necesar să v-o însuşiţi! Nu putem face mare lucru în viaţă dacă nu ne ştim îndrepta spre ceilalţi şi dacă nu ştim cere un sprijin, un ajutor, un sfat, o relaţie, o informaţie. Înainte de a ne despărţi vă voi încredinţa o misiune ca să vă fac să evoluaţi în acest sens.
Am acceptat, rugându-mă să nu trebuiască să urc un alt munte sau să traversez un braţ de mare, făcând slalom printre rechini.
- A propos de ceea ce trebuie să învăţ ca să-mi concretizez proiectul: există un lucru care-mi pune probleme serioase.
- Ce anume?
- E imposibil să te ocupi singur de un studio: când eşti pe teren, nu-i nimeni care să primească clienţii şi să răspundă la telefon. Va trebui să angajez o persoană sau două. Aici se strică totul.
- Ce vreţi să spuneţi?
- De fapt, dacă e un lucru de care mi-e teamă, e faptul că nu-s făcut ca să-i animez pe oameni.
- De unde ştiţi ? mă întrebă el, un pic amuzat.
- Directorul meu a trebuit să lipsească într-o zi şi mi-a cerut să-l înlocuiesc dacă va fi nevoie. Şi, ca un făcut, a fost nevoie! Un alt coleg s-a simţit rău şi m-am văzut obligat să-i repartizez elevii în alte clase. Dar fiecare clasă îşi avea orarul său. Elevii au protestat, unii profesori-la fel, refuzând să facă ore suplimentare chiar dacă am încercat să negociez cu ei. A fost un coşmar. A doua zi, puteam citi dispreţul pe faţa directorului meu. Mi-am spus că nu voi mai încerca niciodată aşa ceva.
- Aţi avut o singură dată dificultăţi în acest domeniu şi trageţi concluzia că nu sunteţi făcut pentru asta?
- Mai mult decât dificultăţi: un eşec!
- N-aţi mai încercat niciodată?
- M-am ferit ca de foc!
- Aţi observat un copil care învaţă să meargă?
- Vă mulţumesc pentru comparaţie.
- Copilaşii au o mulţime de lucruri să ne înveţe. Priviţi un bebeluş care învaţă să meargă: credeţi că reuşeşte de prima dată? Încearcă să se ridice şi hop! Cade. E un eşec zdravăn şi totuşi o ia imediat de la capăt. Se ridică iar şi iar cade! Un copil va cădea în medie de două mii de ori până să meargă bine.
Zâmbi şi adăugă:
- Dacă toţi copilaşii ar fi ca d-voastră, oraşele ar fi un furnicar de oameni târându-se în patru labe!
- Pe scurt, vreţi să-mi spuneţi că mi-am mai construit o credinţă limitativa pe baza unui insucces.
- Da, şi aveţi, fără-ndoială, absolută nevoie să urmaţi un curs adevărat de management.
- Cum vă spuneam, asta cere timp şi bani iar eu n-am nici timp, nici bani îndeajuns.
- Nu cred că v-ar trebui o sumă mai mare decât costul unei vacanţe în Bali.
- Nu-mi place să mă ating de vacanţe şi nici de week-enduri. Concediile sunt sfinte pentru mine.
- D-voastră alegeţi ce-i mai important: să vă realizaţi visul sau să profitaţi de vacanţe, spuse el pe un ton perfect neutru, care-mi permitea să trag eu singur concluzia…
- Vreau să-mi realizez visul, dar mi-ar fi greu să mă lipsesc de vacanţe.
-Spuneaţi că realizarea acestui vis v-ar face fericit. Vacanţele vă fac fericit?
- Cam mult spus…Îmi face plăcere şi m-am obişnuit aşa.
- În anumite împrejurări e nevoie să alegem, deci să renunţăm la lucruri la care ţinem ca să ne îndreptăm spre ceea ce ne e mai drag, spuse el, simplu.
- Detest să renunţ la orice ar fi.
- Dacă nu renunţaţi la nimic, vă abţineţi de la alegeri. Şi când ne abţinem să alegem, ne abţinem de la a trăi viaţa pe care am vrea s-o trăim.
Spusese aceste cuvinte blând, cu o privire caldă.
Eu, care aveam adesea impresia că dacă evit să iau decizii mă protejez de suferinţe, aveam acum sentimentul că eu însumi contribuiam astfel la propria-mi nefericire.
- Să mă înţelegeţi bine, continuă el, nu vreau să vă conving să nu mai mergeţi în vacanţă. Vreau doar să vă daţi seama că nu vă puteţi realiza visul vieţii dacă nu sunteţi gata să faceţi nişte eforturi şi chiar, dacă e nevoie, unele sacrificii.
Ce spunea el era de bun simţ, doar că nu deveneai capabil de eforturi şi de sacrificii pur şi simplu, în urma unei hotărâri. Aveam senzaţia că anumite persoane erau născute cu o astfel de aptitudine, dar nu era cazul meu, clar!
- Să-ţi urmezi calea ca să te poţi realiza plenar e ca şi cum ai urca un munte: atâta timp cât n-ai făcut-o, nu ştii că efortul cerut accentuează, măreşte satisfacţia pe care o simţi la sosire. Cu cât eforturile sunt mai mari, cu atât mai intensă va fi bucuria şi va rămâne mai mult timp gravată în sufletul nostru.
Am primit mesajul la fix şi i-am fost recunoscător că s-a abţinut să comenteze explicit eschiva mea legată de ascensiunea muntelui Skouwo.
- Va trebui să găsesc metoda, îşi spuse el, ca pentru sine, ca să vă fac să reconsideraţi alegerea, efortul şi sacrificiul.
Mare noroc aveam că acest om era atât de preocupat de mine încât se gândea ce mijloace să folosească pentru a-mi permite să învăţ ceea ce aveam de învăţat!
- Ne oprim aici, e destul pentru azi dar, până mâine, aş vrea să vă proiectaţi cu gândul peste câteva luni, când deja v-aţi însuşit toate competenţele care vă lipsesc acum. Vreau să vă puneţi în pielea unui fotograf şi să-mi spuneţi cum vă simţiţi.
- De acord.
- Şi un ultim lucru: v-am promis că vă dau de îndeplinit o sarcină ca să vă debarasaţi de această teamă de a vă îndrepta spre oameni să le cereţi ajutor, această teamă de a fi respins sau refuzat: vă veţi adresa unor persoane şi le veţi cere câte ceva, orice, dar având în minte un obiectiv.
- Ce obiectiv?
- Să obţineţi de la ei un răspuns negativ.
- Poftim?
- Aţi auzit bine: să faceţi în aşa fel încât oamenii să vă refuze; mai precis: să vă spună “nu”.Şi trebuie să obţineţi cinci “NU”!
- Nu cred că va fi prea greu…
- Distracţie plăcută. Vă aştept aici mâine dimineaţă.
- Doar un lucru: mă întorc acasă sâmbătă.
- Deja? Prevăzusem încă trei-patru întâlniri.
- Îmi pare rău, chiar n-am cum să fac.
- Dacă ţineţi să ne vedem pentru ultima dată sâmbătă, nu rămâne decât să vă schimbaţi biletul de avion şi să vă duceţi duminică, spuse el, pe un ton firesc.
- Nu-i aşa de simplu: ca să-mi schimb acest tip de bilet, trebuie să plătesc o sumă foarte mare. Şi apoi, luni trebuie să fiu deja la serviciu. Zborul este atât de lung încât aş fi obligat să merg de la aeroport direct în sala de clasă. Aş prefera să evit…
- Vom vedea mâine dacă vă mai rămân lucruri importante de descoperit şi dacă e nevoie cu-adevărat să ne mai revedem sâmbătă.

Am conştientizat în mod brutal cât de puţin timp îmi mai rămânea până la plecare şi am simţit nevoia să trec de îndată la acţiune. Înţelesesem, în timpul acestei întâlniri, că sarcinile pe care mi le dădea între două întrevederi nu erau anodine, nici întâmplătoare şi-mi doream să le îndeplinesc pe cele ce mi le propusese astăzi.
E limpede că nu eram entuziasmat la gândul că trebuia să fac ceea ce detestam mai mult: să mă adresez unor oameni ca să le cer să facă ceva pentru mine dar eram curios să văd ce-mi va aduce nou această experienţă deoarece, eram deja convins de asta, tot ce-mi cerea vindecătorul să fac avea un sens.
Aşa că m-am dus la Ubud, căci aveam nevoie de un loc unde să pot găsi occidentali; ar fi fost trudă zadarnică să mă adresez balinezilor: oamenii ăştia nu ştiu spune “nu”.
Cu ce urma să încep? Trebuia să formulez cereri în aşa fel încât să-mi fie refuzate. Pe scurt, trebuia să fac pe dracu-n patru să obţin un rezultat pe care, de obicei, mă străduiam, din răsputeri şi cu mare grijă, să-l evit. Voi auzi deci, de cinci ori “nu”-ul fără apel al celor care mă vor respinge! Genial!
Strada principală era destul de animată în această după-amiază. Perfect: aşa puteam să-mi ascund mai uşor ruşinea refuzurilor repetate.
“Taxi! Taxi!”. Balinezii îşi ofereau serviciile peste tot prin oraş. Mă apropiai de unul dintre ei:
- N-am bani la mine; mă duceţi până la Kuta gratuit? mă hazardai, râzând.
- Cincizeci de mii de rupii şi plătiţi la întoarcere, îmi spuse el cu un zâmbet larg.
- Nu, n-am bani; mă duceţi gratis?
- Bine, sunteţi simpatic, treizeci de mii de rupii pentru d-voastră.
- Nu, gratuit. Să-mi oferiţi această cursă.
- Batem palma pentru douăzeci de mii de rupii.
- Nu, nu pot.
- Bine, mergem la Kuta şi vom discuta împreună preţul, vom găsi noi o soluţie. Haideţi, urcaţi!
- Nu, nu-i nimic. Lăsaţi. Voi merge altfel, mulţumesc.
Mă simţeam din ce în ce mai stânjenit.
- Ba da, urcaţi, vă spun că ne vom înţelege.
- Lăsaţi, mulţumesc!
- Haideţi, veniţi!
- Nu, mulţumesc, m-am răzgândit, nu mai merg la Kuta. La revedere.
Taximetristul mă privea amuzat, părând a spune:”Nişte ciudaţi, occidentalii ăştia!”.
Buuun! O încercare ratată. Auzisem cinci de “nu” doar că eu eram cel care îi pronunţase! Şi de ce mă adresasem unui balinez când, de fapt, ştiam foarte bine că e inutil! Desigur, era mai uşor: balinezii erau foarte blânzi, foarte amabili şi nu mă făceau să mă simt prost; mă simţeam mai bine adresându-mă lor decât compatrioţilor mei. Trebuia să privesc adevărul in faţă: mi-era atât de teamă de respingere, încât preferam să-mi îngreunez munca în loc să-mi adun curajul, să-mi înfrunt frica, să culeg rapid cei cinci de “nu” şi să fug să mă întind pe plaja mea goală.
Privii în jurul meu. Trecători nenumăraţi veneau şi plecau pe trotuarele strâmte, având grijă să nu calce în picioare ofrandele răspândite pe jos.
Trebuia să mă arunc în vâltoare: să cer orice, oricui.
Am văzut răsărind în faţa mea o fetişcană blondă, cu fustă turcoaz si bluză roz aprins prin decolteul căreia se reliefau nişte sâni generoşi – o americană care tocmai ieşea dintr-o cofetărie ţinând în mână un cornet imens cu îngheţată.
- E minunată îngheţata asta! îi spusei.
- Suculentă! răspunse ea, cu ochii strălucind, de pofticioasă ce era.
- Îmi daţi şi mie să gust? m-am străduit s-o întreb.
Citeam în privirea ei că, dacă m-ar fi lăsat să-mi pun buzele pe îngheţata pe care o lingea, era ca şi cum aş fi sărutat-o pe gură.
- Da sau nu?
- Păi da, drăguţule, spuse ea, apropiindu-se de mine şi privindu-mă lacom.
- Nu, glumeam, glumeam, am spus, forţându-mă să râd.
- Nu vă fie teamă, puteţi gusta. Haideţi!
- Nu, mulţumesc. Ziceam doar aşa…La revedere şi …poftă bună!
Am lăsat-o plantată acolo, în mijlocul străzii, neştiind ce să creadă, cu mâna întinsă şi cu îngheţata prelingându-se încet pe degetele-i grăsuţe.
Încă un eşec. Şi cu daune colaterale. Eram roşu ca ardeiul şi mi-era ciudă pe mine la ideea că poate am rănit pe cineva. Am grăbit pasul şi am luat-o pe primul drum la stânga.
Am bătut pasul pe loc o vreme, ca să-mi adun minţile. Mă întrebam care să fie următoarea mea cerere, când am văzut pe o poartă de lemn o pancartă “Pringga Juwita”. Înaintand am zărit, prin vegetaţia densă, un hotel ascuns printre copaci. Doi turişti trecură pe poartă:
- Scuzaţi-mă, vă rog, staţi la hotel?
- Eu locuiesc în estul insulei. Mi s-a defectat maşina şi n-am nici un ban la mine ca să dorm la hotel. Ştiu că cererea mea e mai ciudată, dar aţi accepta să dorm în noaptea asta în camera d-voastră?
- Vă e stricată maşina?
- Da.
- Nu i-aţi cerut mecanicului să vă găzduiască?
- Nu.
- Eu aş fi de acord, dar camera noastră e cam mică. Vreţi să întreb la hotel?
- Nu, am să mă descurc, mulţumesc.
- Cum doriţi.
- Vă mulţumesc totuşi.
- Succes.
Fir-ar să fie, nu puteau spune pur şi simplu “nu”? Începeam să cred că va fi mai greu decât îmi imaginasem eu.
Un alt turist părăsi hotelul în momentul următor şi mă pregăteam să-mi reînnoiesc cererea. Dar felul în care mergea, ţinuta vestimentară, fineţea trăsăturilor şi cercelul din ureche îmi tăiară elanul: mă temeam că o să-mi accepte propunerea…
Am făcut cale-ntoarsă spre strada principală. La fel de multă lume. Trebuia să găsesc ceva atât de enorm încât oamenii să fie obligaţi să mă refuze. Ia să vedem…Bani. Da, asta-i: bani. De îndată ce te atingi de portmoneul lor, oamenii se pun în gardă şi devin mult mai direcţi, mai tranşanţi.
Trecând prin faţa poştei şi m-am adresat primei persoane care ieşea din clădire. O doamnă de vreo 50 de ani, cu păr cărunt, tăiat foarte scurt, destul de masculină, genul ferm, căreia nu-i este greu să spună “nu”: prada ideală pentru misiunea mea. O iubeam deja!
- Scuzaţi-mă că vă deranjez dar trebuie neapărat să dau un telefon important în străinătate. N-am bani la mine. Aţi putea avea amabilitatea să-mi daţi 500 de rupii ca să pot folosi cabina poştei?
- Trebuie să daţi un telefon urgent? mă întrebă ea, pe un ton ferm.
- Da.
- Unde trebuie să sunaţi?
- În Statele Unite.
- Aveţi mult de vorbit?
Mi se părea că mă aflu la un interogatoriu al poliţiei.
- Da, cinci minute, poate şase.
- Haideţi cu mine la hotel. E chiar alături. Eu folosesc cabina hotelului cu o cartelă prepay care nu mă costă mai nimic. Dar o puteţi folosi doar trei minute, nu mai mult.
- Din nefericire, nu-mi va fi de-ajuns. Puteţi accepta şase minute?
Nu mă recunoşteam. Cu puţin timp în urmă, pentru nimic în lume n-aş fi avut obrazul atât de gros încât să cer aşa ceva, mai ales unei doamne care avea deja extrema bunăvoinţă să-şi dea cartela telefonică şi să-mi acorde trei minute. Doar ca să “depaneze” un necunoscut!
- Sunt sigură că veţi reuşi în trei minute, spuse ea, îndemnându-mă s-o urmez. Veţi învăţa să extrageţi esenţialul din ceea ce aveţi de comunicat. În viaţă e foarte important!
Hotărât lucru: toată lumea vroia să-mi dea sfaturi de viaţă!
- Nu, dar…Nu vreau să vă deranjez şi să vă fac să vă întoarceţi la hotel. Nu vă faceţi griji, am să mă descurc.
- Nu mă deranjează deloc, spuse ea pe un ton autoritar, continuându-şi drumul şi arătându-mi pe unde s-o iau.
- N-aş vrea să vă folosesc cartela; poate veţi avea nevoie de ea.
- Încetaţi să vă mai faceţi probleme metafizice; haideţi.
Peste zece minute, îmi formam numărul de acasă şi vorbeam, pe un ton grăbit, cu robotul. Închisei după două minute.
- Aţi avut dreptate. Două minute mi-au fost de-ajuns.
- Perfect! V-aţi rezolvat problemele? mă întrebă ea, pe un ton de controlor de calitate.
- Da, şi nu ştiu cum să vă mulţumesc.
- Păi atunci, nu-mi mulţumiţi!
- Bine…la revedere şi…vacanţă plăcută.
- La revedere şi nu uitaţi: în viaţă trebuie să ştii să mergi drept la ţintă!
Mă privea îndepărtându-mă şi, după vreo zece metri, când mi-am întors capul, am văzut-o zâmbind, vădit mulţumită de ea însăşi…şi nici pe departe nu bănuia că acţionase împotriva intereselor mele.
Am intrat abătut în prima cafenea, ca să mă răcoresc. În ritmul ăsta mi-ar trebui o săptămână ca să-mi strâng cei cinci de “nu”! Era deprimant.
Odată intrat, calmul yoghinilor contrasta brutal cu oboseala şi exasperarea mea şi m-am simţit instantaneu învăluit într-o stare de bine. Lumina era atenuată de nişte storuri veneţiene elegante, din lemn; mese joase, muzică de Shaaban Yahya, în surdină, clienţi vorbind în şoaptă: locul ideal unde să mă reculeg câteva minute şi să-mi recapăt forţele. Am comandat un ceai cu gheaţă afundându-mă într-un fotoliu, încercând să mă eliberez de tensiunea acumulată. Am închis ochii şi am respirat adânc, cu un oftat lung, silenţios. Aveam impresia că de o oră uitasem să mai şi respir. Aerul nou pe care-l inspirasem îmi împrospătă nările şi mă simţeam legănat de dulceaţa aromelor amestecate de ceai şi de tămâie. Am rămas o vreme în această stare, golindu-mi mintea de toate gândurile, de toate întrebările, de tot…
Când am deschis ochii, am văzut o tânără aşezată pe un taburet scund, tapisat, la câţiva metri de mine. Mi se părea că-i o apariţie şi aş fi jurat că nu era acolo când intrasem eu; doar dacă mintea mea tulburată m-a făcut să n-o văd până când am reuşit să mă relaxez. Era subţirică, părul lung, castaniu, îi era prins la ceafă, dezvăluind un gât frumos şi fin, iar talia i se profila într-o unduire naturală accentuată. Era absorbită de lectura unei cărţi, în timp ce mâna-i dreaptă amesteca maşinal cu linguriţa în cana de ceai aburind. Am privit-o îndelung, admirându-i graţia atât de firească. Se întrerupse ca să-şi ducă ceaşca la gură, o gură cu buze care-mi aminteau de zmeură. Puse apoi cana pe masă, întorcându-şi delicat capul, iar privirea ei se îndreptă spre mine ca şi cum, conştientă de prezenţa mea, aşteptase momentul potrivit ca să-mi acorde atenţie. Ochii ei îi întâlniră pe ai mei şi nu-i mai părăsiră. O vreme care-mi păru o eternitate. Privirea mea era atât de captivată, încât nici măcar nu îndrăzneam să clipesc. Aveam impresia că distanţa care ne despărţea devenea tot mai mică, de parcă am fi acţionat un zoom şi tot ce se afla în jurul nostru se răsturnase în neant sau dispăruse. Eram înconjurat de neant, în faţa ochiului unui ciclon de frumuseţe care mă aspira precum o gaură neagră. Muzica ambiantă mi se părea îndepărtată şi, în acelaşi timp, parcă izvora din străfundul sufletului meu. Tânăra nu zâmbea, iar chipul îi era perfect imobil. Doar nările delicate se mişcau aproape imperceptibil în ritmul respiraţiei sale. Ar fi fost în zadar să încerc să-i tălmăcesc gândurile, să înţeleg ce însemna privirea ei.
Ce trăiam noi în momentele acelea era dincolo de gânduri, dincolo de cuvinte, dincolo de înţelegere. Sufletul ei vorbea sufletului meu care-i răspundea. Era doar problema sufletelor noastre şi ar fi fost inutil să căutăm un sens la ceea ce, oricum, ne depăşea. Nu-mi doream nimic, n-aveam nevoie de nimic. Nu mai eram eu, eram dincolo de mine. Atinsesem, probabil, pentru câteva clipe, acea dimensiune în care fiinţele se întâlnesc şi intră în comuniune fără să vorbească.
Am trăit o asemenea distorsiune a timpului, încât eram incapabil să-mi dau seama cât durase. Contactul fu întrerupt de un chelner care-mi aduse nota, încercând să poarte cu mine un minimum de conversaţie. Până să-i răspund, să-mi caut banii, să-i plătesc, să primesc restul…ea dispăruse. Dispăruse aşa cum a apărut. Simţeam c-ar fi fost inutil s-o caut, să fug după ea, să întreb persoanele prezente. S-o găsesc, s-o abordez, să-i vorbesc ar fi însemnat să aduc pe pământ, să banalizez ceea ce trăisem la un nivel mult mai spiritual. Şi apoi, nu putem adăuga nimic perfecţiunii fără s-o distrugem, să ne îndepărtăm de ea şi-n cele din urmă, s-o pierdem. Iar perfecţiunea, oricum, nu poate sta la baza unei relaţii. Ce mai poţi construi mai presus de perfecţiune? Viaţa este orice, numai perfecţiune nu!
Am mai rămas o vreme la Yogi până să-mi aduc aminte de misiunea mea. Apoi am ieşit şi am petrecut următoarea oră adresându-mă oamenilor şi cerându-le tot felul de lucruri, tot mai inacceptabile. Cu toate astea, n-am reuşit nicicum să primesc un “nu” categoric. Mă pregăteam să-mi închei ziua, destul de şifonat, eu care avusesem convingerea fermă că-mi voi îndeplini cu bine această misiune. Din fericire, cel pe care-l zării de-odată la colţul străzii avea să-mi salveze onoarea, împiedicându-mă să mă întorc cu coada-ntre picioare din această misiune eşuată:
- Hans! Hans! îl strig eu de departe. Hans, poţi să-mi împrumuţi nişte bani?

M-am întors la bungalowul meu, savurând această victorie facilă. A fost pentru prima dată-n viaţă când am simţit cum mă năpădeşte un val de plăcere la vederea unei feţe care se crispează, a unei priviri care îngheaţă, a unor sprâncene care se încruntă, a buzelor strângându-se.
Am avut impresia că scena se derulase la relanti, un relanti extrem care-mi permitea să mă bucur de fiecare miime de secundă şi-mi aduc aminte de fiecare imagine ca şi când ar fi fost ieri: îi revăd gura deschizându-se şi proiectând în văzduh un sunet scurt, pleznind aerul ca un bici şi formulând cuvântul magic al respingerii, acest cuvânt pe care-l căutasem cu disperare toată după-amiaza.
Mi-ar fi plăcut să filmez scena ca s-o pot vedea la nesfârşit.
Îmi venea să-mi întind braţele în aer şi să-mi ridic privirea spre cer, căzând în genunchi, aşa cum fac marii campioni de tenis care au câştigat o minge de meci într-un turneu de mare şlem. Aş fi fost în stare să mă arunc la pieptul lui şi să-l îmbrăţişez cu recunoştinţă. Dar m-am mulţumit să zâmbesc şi să-l privesc tăcut, aşteptând o justificare sau o scuză tâmpită, sau să-mi facă o morală de doi bani. Când i-am spus că fusese o glumă, că de fapt n-aveam nevoie de bani, a râs cu râsul forţat al celui care se simte uşurat dar care păstrează, în acelaşi timp, crisparea indusă de cererea iniţială.
Îmbătat de victorie, am marcat un al doilea punct telefonând la agenţia de voiaj din Kuta, de unde mi-au răspuns clar că NU, nu era posibil să-mi schimb biletul de avion fără să plătesc o penalitate de şase sute de dolari. Niciodată nu primisem cu atâta bună dispoziţie o veste atât de proastă!
În euforia momentului, am reuşit să dau de fostul meu director. Nu calculasem decalajul orar şi l-am sculat din somn; avea vocea adormită şi îngrijorată, a omului trezit în toiul nopţii care se întreabă ce veste teribilă poate justifica un asemenea apel; la ora aceea! I-am vorbit cu entuziasm de proiectul meu, fără să acord nici o atenţie contrastului dintre însufleţirea mea şi somnolenţa lui. M-a ascultat fără să mă întrerupă şi, când i-am cerut să-mi acorde un pic de timp ca să-mi împărtăşească din cunoştinţele lui în domeniu, a fost de acord, cu siguranţă uşurat că nu l-am sunat ca să-i anunţ moartea bunicii sau explozia şcolii lui într-un atentat terorist.
Doi din cinci era, în final, un scor onorabil pentru un începător, aşa că mă întorsei pe plaja mea, încrezător şi senin. Restul serii l-am dedicat celei de a doua misiuni: să mă imaginez în pielea unui fotograf, să fac o introspecţie, pentru a vedea ce simt faţă de această nouă identitate profesională.
Baia mea de noapte a fost un moment delicios de abandon, de destindere şi de fericire după această zi zdrobitoare dar victorioasă.

- Ei, a fost chiar aşa de uşoară ziua şi chiar atât de simplu să adunaţi cei cinci de “nu” precum v-aţi imaginat?
- Pe cinstea mea, mărturisesc că nu!
A zâmbit, aşezându-se pe rogojina lui, în poziţia lotusului. L-am privit, fericit că mă aflu iarăşi în faţa lui. Mi-era drag chipul lui senin, imperturbabil – chipul unui om care nu aşteaptă nimic în plus de la viaţă, nu invidiază pe nimeni, n-are dorinţe deosebite. O fiinţă care se mulţumeşte să ofere această stare celorlalţi, precum un model ce poate fi urmat, dacă doreşti.
- Persoanele care se tem de respingere, reluă el, sunt departe de a şti că se întâmplă foarte rar ca cineva să te refuze. E chiar greu de obţinut aşa ceva. Oamenii sunt, în general, predispuşi să vă ajute, să nu vă dezamăgească, să meargă în direcţia aşteptărilor d-voastră. Doar atunci când ţi-e teamă că vei fi respins ajungi chiar să fi respins, conform mecanismului credinţelor, pe care aţi învăţat acum să-l cunoaşteţi.
- E adevărat.
- Când învăţăm să ne îndreptăm spre ceilalţi ca să le cerem un lucru de care avem nevoie, un univers întreg ni se oferă. Viaţa înseamnă să te deschizi către ceilalţi, nu să te închizi în tine. Şi tot ce ne permite să ne conectăm cu ceilalţi este pozitiv.
M-am gândit iar la conexiunea mea cu Hans, de ieri…E drept că trăisem totuşi un moment special şi, în cele din urmă, recunoşteam că asemenea oameni sunt mai mult de plâns decât de dispreţuit.
- Într-adevăr, cred că aveţi dreptate.
- Ei, aţi reuşit să vă puneţi în pielea celui la care visaţi?
- Tocmai despre asta vroiam să vă vorbesc: am o problemă în acest sens.
- E bine că vă daţi seama de asta înainte să porniţi la fapte. Spuneţi!
- Când mă văd în pielea unui fotograf, adică a unui artist, nu mă prea simt în largul meu cu această idee.
- Ce vă deranjează, de fapt? m-a întrebat cu un ton care parcă te invita la confidenţe.
- Ei bine, mă trag…- cum să zic? – dintr-o familie care nu preţuieşte decât profesiile intelectuale.     Părinţii m-au împins să fac studii superioare. Aş spune chiar că n-am avut de ales. În familia mea eşti respectat dacă eşti om de ştiinţă sau profesor, cam atât. Celelalte meserii nu sunt considerate a fi serioase. Aşa că…fotograf…
- Au dreptul la această părere, iar d-voastră aveţi dreptul să faceţi ce vreţi cu viaţa d-voastră.
- Bineînţeles, şi e clar că la vârsta mea nu am de ce să le dau socoteală, dar ar fi pentru ei aşa un şoc! Mă tem că vor fi dezamăgiţi.
- Dar acum nu sunt trişti să vă ştie atât de puţin împlinit în profesia pe care o aveţi? Au venit vreodată să vă caute ca să vă întrebe şi să vă susţină?
- Nu, nu chiar…
- Dacă vă iubesc, ce credeţi că vor prefera: să fiţi un profesor nefericit sau un fotograf împlinit?
- Dacă privim aşa…
- Aşa trebuie să vedem lucrurile: dacă iubim oamenii doar când se comportă conform idealurilor şi normelor noastre, asta nu-i iubire. De aceea cred că n-aveţi de ce să vă temeţi pentru cei care vă iubesc. Chiar şi în sânul unei familii iubitoare, fiecare trebuie să-şi trăiască viaţa. E bine să avem în vedere efectele pe care le producem asupra celorlalţi dar, în schimb, nu putem ţine mereu cont de ce-şi doresc ei şi de felul în care ne vor aprecia faptele. Fiecare e răspunzător de propria-i apreciere. Nu d-voastră sunteţi răspunzător de părerile altora.
Avea, fără-ndoială, dreptate dar ceva tot mă deranja.
- De fapt, mă întreb dacă familia mea nu m-a contaminat într-o oarecare măsură: chiar dacă sunt entuziasmat de acest proiect, tot nu mă simt complet în largul meu la gândul că voi schimba tabăra ştiinţelor exacte cu cea a artiştilor.
- Cred că e nepotrivit să gândim in termeni de “tabere” şi, mai mult, în termeni de apartenenţă la o tabără. În ce vă priveşte, nu e vorba de a părăsi o tabără pentru a vă muta în alta ci doar să vă realizaţi un vis la care ţineţi.
Am rămas pe gânduri, destul de impresionat, desigur, de cuvintele lui dar cred că simţise că încă eram cam blocat de situaţia în care mă aflam.
- Haideţi cu mine, spuse el, ridicându-se.
După felul în care se mişca am realizat, pentru prima dată, cât e de bătrân, impresie care dispărea când vorbea, într-atât se exprima de precis, de clar şi de senin.
M-am ridicat la rândul meu şi l-am urmat. Am ocolit clădirile care formau campanul luând-o pe o cărare ce şerpuia prin vegetaţie, o vegetaţie atât de deasă încât nu puteai distinge contururile grădinii. Merserăm mai multe minute în linişte, unul după celălalt apoi cărarea se lărgi şi ne continuarăm drumul alături. Parcelele minuscule cultivate erau perfect întreţinute: probabil plante medicinale, unele cu flori microscopice, albastre şi galbene. După ce am traversat o pădurice deasă de bambuşi uriaşi care răspândeau un parfum de verde crud, învăluindu-ne într-o penumbră umedă şi răcoroasă, ne-am trezit, brusc, pe o stâncă suspendată vertiginos de unde se vedea toată valea. Ştiam că satul era cocoţat pe o colină, dar eram departe de a-mi închipui că din fundul grădinii maestrului Samtyang, de la o înălţime de două sau trei sute de metri, puteai admira toată valea care se întindea pe kilometri întregi. Această panoramă abruptă şi aeriană – eram ca şi suspendaţi deasupra vidului – contrasta puternic cu vegetaţia densă din jurul nostru care împiedica orice vizibilitate. Ne-am aşezat alături pe o stâncă, balansându-ne picioarele în gol şi am rămas tăcuţi o vreme, contemplând peisajul grandios care mă făcea să mă simt atât de mic. Vindecătorul a fost cel care rupse tăcerea, cu vocea lui fermă dar blândă şi binevoitoare.
- Ce vedeţi în orezării?
Jos de tot, în vale, vedeam zeci de ţărani, cu picioarele în apă până sub genunchi, încovoiaţi de spate şi cu mâinile întinse spre plantele de orez.
- Văd un grup de oameni muncind la câmp.
- Nu, nu un grup de oameni.
- Un grup de ţărani, dacă preferaţi.
- Nu, nici un grup de ţărani. Ştiţi câte fiinţe sunt pe pământ?
- Între şase şi şapte miliarde.
- Şi ştiţi din câte gene e alcătuit fiecare om?
- Nu, nu ştiu; câteva mii?
- Ceva mai puţin de treizeci de mii. Şi nu există două fiinţe care să aibă aceleaşi gene. Nici măcar două! Vă daţi seama?
- Da, fiecare dintre noi este unic.
- Exact! Şi chiar dacă unii practică aceeaşi meserie, în acelaşi loc, nu-i putem considera ca un grup căci oricâte lucruri ar avea în comun vor exista întotdeauna mai multe elemente care să-i deosebească.
- Înţeleg ce vreţi să spuneţi.
- Avem uneori tendinţa să gândim, să judecăm pe categorii, să considerăm oamenii ca şi când ar fi toţi la fel în sânul unei categorii, când, de fapt, acolo jos, în câmpul de orez, se află mai multe zeci de persoane având fiecare o identitate proprie, o poveste proprie, o personalitate specifică şi gusturi diferite. Mai bine de jumătate din ei locuiesc în sat şi îi cunosc. Chiar dacă ne gândim doar la motivul pentru care fac această muncă şi există diferenţe. Unul, pentru că-i place să fie în contact cu apa, în timp ce vecinul lui n-are de ales, iar al treilea – pentru că astfel câştigă ceva mai mult decât la fostul loc de muncă. Un altul îşi ajută astfel tatăl sau îi place să îngrijească plantele şi să le vadă crescând.
Când gândim în termeni de grup, de tabere, facem abstracţie de particularităţile, de valoarea şi de aportul fiecărui individ şi cădem uşor în simplism şi-n generalizare. Se vorbeşte de muncitori, de funcţionari, de oameni de ştiinţă, de ţărani, de artişti, de imigranţi, de burghezi, de casnice. Se construiesc teorii care ne servesc credinţele. Şi nu numai că aceste teorii sunt false, dar îi împing pe oameni să devină ceea ce teoria le spune că sunt.
- Înţeleg.
- Facem un mare pas în viaţă când încetăm să mai generalizăm atunci când vorbim despre ceilalţi şi când începem să-i considerăm individual pe oameni, chiar dacă fiecare face parte dintr-un tot care-l depăşeşte – umanitatea – şi chiar mai mult – universul.
Priveam valea care se aşternea, în depărtare, pe kilometri întregi. În faţa noastră, de cealaltă parte a vidului, se ridica o altă colină, aproape un munte, la aceeaşi înălţime cu locul unde ne aflam noi. Ne despărţea un gol de câteva sute de metri, un fel de canion, în fundul căruia se pierdea valea. Câţiva nori stăteau suspendaţi sub noi în timp ce alţii alunecau lin deasupra noastră, dându-ne impresia că plutim între două lumi. O adiere uşoară de vânt făcea suportabilă căldura şi ne aducea, în valuri, miresme îndepărtate pe care n-aş fi ştiut să le identific.
- Bun, să revenim la oile noastre, spuse el.
- Te rog, desenează-mi una…!
- Ce-aţi spus?
- Nu, nimic, glumeam…
- Împlinindu-vă visul, de vreme ce asta-i dorinţa inimii d-voastră, nu înseamnă că veţi intra într-o categorie de oameni; veţi fi doar d-voastră înşivă, exprimându-vă talentele şi punându-le în valoare.
- E adevărat. Trebuie să ţin minte asta.
- Da.
- Ştiţi, am vorbit deja un pic despre acest proiect cu două persoane din anturajul meu şi m-au cam descurajat.
- De ce?
- Una mi-a spus că profesia asta e, cu siguranţă, închisă şi că nu voi reuşi să-mi fac un nume, aterizând aşa, fără diplome şi fără relaţii. Cealaltă a obiectat că nu poţi construi o astfel de activitate de pe o zi pe alta, pornind fără clientelă şi că, practic, n-am nici o şansă de reuşită.
- Toţi oamenii care au un vis sau o idee a unui proiect se lovesc de această problemă.
- Adică?
- Când le vorbiţi altora despre un proiect, veţi suscita trei tipuri de reacţii: neutre, de încurajare sau negative, de descurajare, care tind să vă facă să renunţaţi.
- E clar…
- Trebuie, cu orice preţ, să vă îndepărtaţi de persoanele care v-ar putea descuraja. În orice caz, nu le vorbiţi de proiectele d-voastră.
- Da, dar pe de altă parte, poate fi folositor ca cineva să-ţi deschidă ochii dacă ai luat-o pe un drum greşit.
- În acest caz, adresaţi-vă doar cunoscătorilor în domeniul care vă interesează. Dar nu trebuie să vă “spovediţi” persoanelor care ar încerca să vă descurajeze doar dintr-o simplă nevoie psihologică. Pentru că sunt oameni care se simt mai bine dacă vă merge rău şi care, în consecinţă, fac totul ca să nu vă meargă mai bine. Sau alţii care nu v-ar putea vedea realizându-vă visele pentru că asta le-ar aminti de lipsa lor de curaj ca să şi le realizeze pe ale lor. Şi mai sunt oameni care se simt puşi în valoare de dificultăţile d-voastră, pentru că asta le dă ocazia să vă ajute. În acest caz, proiectele care vin de la voi, care vă aparţin, le taie iarba de sub picioare şi-ar face orice ca să vă descurajeze. Nu e cazul să le purtaţi pică, deoarece o fac inconştient. Dar e preferabil să nu le dezvăluiţi planurile pe care le aveţi. V-ar face să vă pierdeţi încrederea în d-voastră. Vă amintiţi că am vorbit ieri de copilaşul care învaţă să meargă şi care nu se descurajează, în ciuda “eşecurilor” repetate?
- Da.
- Dacă perseverează şi, în cele din urmă, reuşeşte e mai ales pentru că nici un părinte de pe lume nu se îndoieşte de capacitatea de a merge a copilului său şi nici o persoană din lume n-o să-l descurajeze în încercările lui. Dar o dată ajuns adult, numeroşi vor fi cei care îl vor descuraja în realizarea viselor lui.
- Asta-i sigur…
- De aceea e mai bine să vă îndepărtaţi de astfel de oameni sau să nu le vorbiţi de proiectele voastre. Altfel, vă veţi adăuga milioanelor de oameni care n-au viaţa pe care şi-o doresc.
- Înţeleg.
- În schimb, e foarte pozitiv să aveţi în anturajul d-voastră câteva persoane care cred că veţi reuşi în ceea ce vă propuneţi să împliniţi.
- Care cred în mine?
- Când demarezi un proiect care are o oarecare miză şi un oarecare risc, de exemplu când vrei să-ţi schimbi meseria, treci obligatoriu prin bune şi prin rele. Crezi, doreşti şi apoi, dintr-o dată, te îndoieşti, nu mai crezi, nu te mai simţi capabil, ţi-e frică de necunoscut şi de schimbare. Dacă se află în anturajul tău o persoană care crede în tine, în capacitatea ta de a-ţi împlini visul şi-ţi spune acest lucru şi te face să te simţi puternic, prezenţa ei va mătura toate îndoielile, iar temerile vor dispărea ca prin farmec. Încrederea pe care această persoană v-o acordă va fi contagioasă. Vă va insufla puterea de a reuşi şi vă va da energie de să mişcaţi munţii din loc! Dar să nu mă înţelegeţi greşit: nu e nevoie să vă ajute sau să vă dea sfaturi. Contează să creadă în d-voastră. De altfel, aţi fi surprins să aflaţi numărul oamenilor celebri care au beneficiat de o asemenea susţinere iniţială.
- Nu sunt sigur că am o asemenea persoană prin preajmă…
- Atunci, gândiţi-vă la cineva mai îndepărtat: un prieten din copilărie, un bunic, chiar dacă nu vă vedeţi foarte des. Dacă chiar nu găsiţi pe nimeni, vă puteţi gândi la o persoană dispărută care v-a iubit. Gândiţi-vă la ea şi spuneţi-vă: “Ştiu că, de acolo de unde este, dacă mă vede punând în practică acest proiect, mă susţine şi crede în mine!”. Şi, cum începe să vă cuprindă îndoiala, gândiţi-vă la ea şi imaginaţi-vă că vă încurajează, căci ea ştie că veţi reuşi.
- Am s-o aleg pe bunica. Am văzut întotdeauna, în privirea ei, că era mândră de mine. Când luam vreo notă rea la şcoală, părinţii mă certau dar ea-mi spunea: “Nu-i nimic, ştiu că data viitoare vei primi o notă bună.”
- E un exemplu bun. Apoi, mai sunt oameni care cred în Dumnezeu şi obţin de la el forţa de a acţiona. În majoritatea bătăliilor sale, Napoleon era convins că avea o stea care-l ajuta să iasă victorios. Această credinţă l-a stimulat enorm şi i-a dat un curaj care, de multe ori, a fost hotărâtor.
- E foarte posibil. Când eram mic, aveam o prietenă care îşi adora pisica; spunea că vedea în privirea ei cum o înţelege şi o susţine în toate situaţiile. Părinţii ei erau severi şi reci. Când era necăjită sau tristă, n-o consolau niciodată. Aşa că se ducea la pisică, o mângâia şi-i povestea necazurile ei. Felina o privea în ochi, torcând, cu privirea ei profundă şi binevoitoare, redându-i încrederea în sine.
- Bineînţeles! Un animal îşi iubeşte stăpânul necondiţionat şi această iubire îl poate ajuta considerabil. Ştiţi, încep să se facă cercetări despre iubire şi se descoperă lucruri extraordinare. Într-o universitate americană, oamenii de ştiinţă care cultivau celule canceroase într-o cutie Petri au avut ideea să cheme nişte studenţi – în SUA, aceştia sunt folosiţi adesea ca şi cobai – în laboratoarele lor. I-au adunat pe toţi în jurul cutiei şi le-au cerut să “transmită iubire” celulelor canceroase. Studenţii s-au conformat iar cercetătorii au constatat, prin măsurători ştiinţifice, că celulele canceroase au regresat. N-au fost în măsură să explice acest fenomen, cum de altfel n-au putut spune cum au procedat, concret, studenţii, ca să “trimită dragoste”, dar rezultatul este indiscutabil: celulele au regresat.
- E fantastic!
- Da. Iubirea are, neîndoielnic, numeroase efecte, care de-abia acum încep să fie descoperite. Dar majoritatea oamenilor de ştiinţă nu agreează acest gen de experienţe căci nu le place să descopere fenomene pe care nu le pot explica. Dacă ne punem în locul lor, trebuie să recunoaştem că e frustrant. Eu, care mă aflu acum spre sfârşitul vieţii, sunt din ce în ce mai convins că iubirea e soluţia pentru majoritatea problemelor pe care oamenii le au de-a lungul vieţii lor. Poate părea o idee simplă, banală şi totuşi, concret, nimeni n-o pune în practică deoarece, adesea, nu e uşor să iubeşti.
- Să zicem că există oameni pe care chiar n-ai cum să-i iubeşti. Uneori am impresia că unii fac totul ca să nu fie iubiţi.
- Unii sunt răi pentru că nu se iubesc pe ei înşişi. Alţii sunt nesuferiţi pentru că au avut multe necazuri si-ar vrea să se răzbune pe întreg pământul. O parte, pentru că au fost păcăliţi de oameni, cred că se protejează printr-o atitudine ostilă. Unii au fost atât de dezamăgiţi de ceilalţi, încât şi-au închis inima spunându-şi că, pe viitor, dacă nu mai au nici un fel de aşteptări de la oameni, nu vor mai fi dezamăgiţi. Alţii sunt egoişti căci sunt convinşi că toată lumea e aşa şi cred că vor fi mai fericiţi dacă vor trece înaintea celorlalţi. Punctul comun al tuturor e că, dacă-i iubiţi, îi surprindeţi, căci nu se aşteaptă la aşa ceva. Majoritatea, de altfel, refuză la început să creadă, atât li se pare de anormal. Dar dacă perseveraţi şi le arătaţi iubirea voastră, de exemplu prin gesturi sau acte gratuite, le veţi răsturna percepţiile asupra lumii şi le veţi schimba, în cele din urmă, felul de a relaţiona cu d-voastră.
- Mi-ar place să admit asta, dar nu e uşor să mergi în întâmpinarea unor astfel de persoane, având sentimente pozitive pentru ei.
- E mai uşor dacă ştiţi că un alt punct comun al acestor oameni e faptul că în spatele fiecărui gest al lor se află o intenţie pozitivă. Chiar dacă ceea ce fac e criticabil, chiar reprobabil, ceea ce le motivează comportamentele este adesea de înţeles. Ca să puteţi iubi o asemenea persoană, faceţi deosebire între ea şi faptele sale. Spuneţi-vă că, în ciuda atitudinii sale detestabile, se află undeva, în fundul sufletului ei, şi poate nici măcar n-o ştie, ceva bun. Dacă reuşiţi să percepeţi acel ceva şi să-l iubiţi, veţi reuşi s-o faceţi să intre în contact cu acel ceva, acea luminiţă din ea însăşi.
Ştiţi, iubirea e cel mai bun mijloc de a obţine o schimbare la celălalt. Dacă vă îndreptaţi spre cineva reproşându-i ce a făcut, îl împingeţi să se apere, să se cramponeze pe poziţia lui şi să nu vă asculte argumentele. Simţindu-se respins, vă va respinge ideile. Dacă, din contră, mergeţi spre el fiind convins că, deşi ceea ce a făcut sau a spus e dezastruos, el este, în sufletul lui, un om bun şi că a avut o intenţie pozitivă, îl veţi face să se destindă şi să fie deschis la ceea ce vreţi să-i spuneţi. E singurul mod de a-i da o şansă să se schimbe.
- Asta-mi aminteşte de o întâmplare pe care am auzit-o la radio, cu câţiva ani în urmă. S-a petrecut în Franţa. O femeie fusese urmărită până acasă de un violator în serie. De cum a descuiat uşa, individul s-a repezit în casă, încuindu-se cu ea înăuntru. Era înarmat iar ea, neavând nici un mijloc de a se apăra şi neputând striga după ajutor sub ameninţarea armei, a avut intuiţia să vorbească cu el. Nu reuşea să-l facă să spună ceva, dar ea continua să întrebe şi să răspundă, încercând să-şi ascundă frica ce punea stăpânire pe ea. La un moment dat s-a trezit spunându-i: “Nu înţeleg de ce faceţi aşa ceva, când de fapt eu simt că sunteţi un om bun.” Femeia a spus mai târziu ziariştilor că, în acel moment, agresorul ei a izbucnit în plâns şi i-a povestit viaţa lui mizerabilă. Ea se străduia să-l asculte, continuând să-şi învingă şi să-şi mascheze teroarea. În cele din urmă, agresorul a plecat de bunăvoie.
- Povestiţi un caz extrem, dar e adevărat că oamenii au tendinţa să se comporte aşa cum îi văd ceilalţi; să se identifice cu percepţia celorlalţi despre ei. Trebuie să înţelegem că fiecare avem calităţi şi defecte; ia amploare acea parte din noi asupra căreia ne focalizăm atenţia. Dacă îndreptaţi proiectoarele asupra calităţilor unei persoane, chiar dacă sunt infime, ele se vor accentua şi se vor dezvolta până când vor deveni preponderente. Iată de ce este important să aveţi în jurul d-voastră oameni care cred în calităţile şi în capacităţile pe care le aveţi.
- Mai există vreun alt aspect al acestui proiect care vă reţine sau din cauza căruia nu sunteţi tocmai în largul d-voastră când vă gândiţi să-l duceţi la îndeplinire?
- Da, ar mai fi un ultim punct.
- Care?
- În visul meu, câştigam bani, suficienţi în orice caz, pentru a-mi cumpăra o casă cu grădină şi, de fapt, nu prea sunt în largul meu cu această idee. Nu-s sigur că-s făcut să câştig bani şi nici nu cred că-mi doresc să am mulţi. Pe scurt, asta mă cam deranjează.
- Iată-ne ajunşi şi aici!
- Poftim?
- Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, vom atinge şi acest punct.
- De ce?
- Banii cristalizează totul: toate fantasmele, toate proiecţiile, temerile, ura, invidia, gelozia, complexele de inferioritate şi de superioritate şi încă multe alte lucruri. Ar fi fost foarte surprinzător să nu ajungem să abordăm şi acest subiect.
- Nu ştiam că un cuvânt atât de mic ascunde atâtea lucruri!
- Haideţi, spuneţi-mi: ce anume vă îngrijorează în legătură cu banii?
Îşi păstrase tonul binevoitor dar percepeam o umbră de amuzament, ca şi când atâta se învârtise în jurul acestei întrebări, încât nu se mai aştepta deloc să fie surprins de problema pe care mă pregăteam să i-o prezint, oricare ar fi fost aceasta.
- Să spunem că mă simt un pic împărţit: e ca şi cum o parte din mine ar vrea să câştige bani iar cealaltă parte, nu: ar considera că-i un lucru murdar.
- Deci problema e: cum să împăcaţi aceste două părţi din fiinţa d-voastră, nu-i aşa?
- E amuzantă formularea, dar putem spune şi în acest fel.
- În primul rând, spuneţi-mi ce vrea, în mod concret, această parte care visează să câştige bani.
- Cred că banii mi-ar putea oferi o oarecare libertate: am sentimentul că, pe măsură ce devii mai bogat, depinzi mai puţin de ceilalţi; prin urmare, faci ce vrei cu timpul tău, cu programul activităţilor tale, fără să dai socoteală nimănui.
- Altceva?
- Aş avea un anumit confort material. Am naivitatea să cred că e mai uşor să fii fericit într-o casă frumoasă, într-o atmosferă calmă, decât într-o garsonieră sordidă, orientată către nord, în mijlocul unui cartier zgomotos şi poluat.
- Nu există nimic rău în a-ţi dori un oarecare confort material; e drept că poate uşura lucrurile. Ca să fiu mai precis: confortul material nu ne aduce fericirea; în schimb, lipsa lui ne poate tulbura fericirea.
- Mi se pare evident.
- Totuşi insist asupra faptului că ceea ce este material nu poate aduce fericire. Mulţi oameni sunt de acord cu această idee şi chiar o afirmă sus şi tare şi totuşi, în străfundul sufletului lor, inconştient, cred că bunăstarea le-ar aduce fericire şi că cei bogaţi sunt mai fericiţi decât ei. Această credinţă este larg răspândită chiar şi printre cei care afirmă contrariul.
- Da, e posibil.
- De fapt, tocmai această credinţă ne face nefericiţi pentru că ne împinge, pe noi, oamenii, la o cursă fără sfârşit: doreşti un obiect, o maşină, o haină sau orice altceva şi începi să crezi că posesia acestui obiect te va satisface. Îl vrei, îl urmăreşti, şi, în cele din urmă, dacă-l obţii, îl uiţi foarte repede, începând să te gândeşti la un altul şi să-l doreşti pe acesta, care, cu siguranţă, te va face fericit. Această căutare n-are sfârşit. Oamenii nu ştiu că, dacă ar conduce un Ferrari, ar locui într-un apartament la Hollywood şi ar călători în voie pe cont propriu, şi-ar dori mai apoi un iaht pe care nu-l au încă şi care i-ar face fericiţi. Desigur, cei care sunt departe de a avea un Ferrari îşi spun că s-ar mulţumi să fie doar un pic mai bogaţi decât sunt acum. Nu cer un apartament hollywoodian, ci doar unul un pic mai mare şi sunt convinşi că ar fi mulţumiţi dacă l-ar avea şi nu şi-ar mai dori nimic. Aici se înşeală: oricare ar fi nivelul material la care aspiră, îşi doresc mai mult de îndată ce l-au atins. E într-adevăr o cursă fără sfârşit.
Cuvintele lui aveau un ecou deosebit în sufletul meu căci îmi aminteau de sărbătorile de Crăciun din copilărie. Eram agitat la culme în timp ce-mi pregăteam scrisoarea pentru Moş Crăciun cu lista jucăriilor pe care mi le doream. Săptămâni întregi mă gândeam la ele, aşteptând cu nerăbdare ziua când le voi avea, în sfârşit. Agitaţia mea atingea paroxismul în seara de ajun: nu părăseam din ochi bradul, şi-mi imaginam cât voi fi de fericit, mâine, găsind sub el jucăriile mult visate. Mergeam să mă culc şi noaptea aceea mi se părea nesfârşit de lungă. Mă sculam dis de dimineaţă, plin de recunoştinţă: ziua cea mare sosise, în sfârşit! Când deschideam uşa salonului şi descopeream pachetele multicolore sub bradul luminat, mă năpădea o bucurie intensă. Despachetam totul, gâfâind de agitaţie apoi îmi petreceam aproape toată ziua jucându-mă cu ceea ce primisem; făceam ce făceam şi scăpam de interminabila “masă în familie”, lăsându-i pe adulţi cu discuţiile lor plictisitoare.
Dar îmi amintesc că, pe măsură ce soarele se apropia de orizont şi venea seara, bucuria mea se estompa încetul cu încetul. Noile mele jucării nu mai trezeau în mine acelaşi elan şi aceeaşi bucurie. Ajungeam să-mi doresc să retrăiesc starea de agitaţie şi de nerăbdare din ajun. Îmi amintesc chiar, că mi-am spus într-un an că visele mele despre jucării mă fac mai fericit decât jucăriile propriu-zise.
Îmi împărtăşii gândurile iar înţeleptul spuse, zâmbind:
- Cea mai mare minciună pe care părinţii o “servesc” copiilor nu se referă la Moş Crăciun, ci la promisiunea tacită şi amăgitoare că darurile lui îi vor face fericiţi.
Mă uitam la ţăranii din vale, întrebându-mă dacă şi tradiţiile lor îi făceau, o dată pe an, să încerce să aducă fericire copiilor lor, copleşindu-i cu daruri materiale.
- Mi-aţi împărtăşit, reluă el, argumentele care motivează acea parte din d-voastră, doritoare să câştige bani. Vorbiţi-mi acum de cealaltă parte care respinge această idee.
- Cred că banii, în sine, îmi repugnă într-o oarecare măsură. Am uneori impresia că doar ei contează în această lume mediocră, că banii devin centrul preocupării oamenilor.
- Da, asistăm la o oarecare derivă în acest sens, într-adevăr, şi e păcat pentru că banul este, totuşi, o invenţie reuşită.
- De ce spuneţi asta?
- Uităm adesea că banul nu este, la origine, decât un mijloc prin care se facilitează schimburile dintre fiinţele umane: schimb de bunuri dar şi schimb de servicii,de competenţe, de sfaturi. Înaintea banilor exista trocul. Cel care avea nevoie de ceva era obligat să găsească pe cineva care să fie interesat de ceea ce avea de oferit în schimb. Nu era uşor… În vreme de crearea banilor a permis evaluarea fiecărui bun, fiecărui serviciu iar banii adunaţi de cel care a oferit un obiect sau un serviciu îi oferă acestuia posibilitatea să dobândească alte bunuri şi să primească alte servicii. Nu-i nici un rău în asta. Se poate spune chiar că atunci când banii circulă mai mult, sunt şi mai numeroase schimburile între fiinţele umane şi asta e bine.
- Astfel văzute lucrurile, mi se pare fabulos!
- Aşa ar trebui să fie. Să pui la dispoziţia celorlalţi ceea ce eşti capabil să faci şi să obţii în schimb bani cu care să dobândeşti ceea ce alţii ştiu să facă. Banii nu sunt făcuţi să fie acumulaţi, ci folosiţi. Dacă am respecta cu toţii acest principiu, n-ar mai exista şomaj, căci serviciile pe care oamenii şi le pot face reciproc sunt nelimitate. Ar fi de-ajuns să favorizăm creativitatea oamenilor şi să-i încurajăm să-şi pună în practică proiectele.
- Şi-atunci de ce devin banii ceva murdar, în zilele noastre?
- Ca să înţelegem, trebuie să observăm mai întâi importanţa a două elemente: cum îi câştigăm şi cum îi cheltuim. Banii sunt “sănătoşi” atunci când provin din exercitarea competenţelor noastre, cu strădania de a da tot ce avem mai bun în noi. Ei aduc atunci o reală satisfacţie celui ce-i câştigă. Dar dacă sunt obţinuţi din abuzuri săvârşite asupra celorlalţi – clienţi sau colaboratori – acest fapt generează ceea ce s-ar putea numi o energie negativă – şamanii o numesc “Hucha”; iar această Hucha trage pe toată lumea în jos, poluează sufletele şi, în final, îl face nefericit şi pe cel spoliat şi pe spoliator. Acesta din urmă poate avea sentimentul că a câştigat ceva, dar acumulează în el această Hucha care-l va împiedica tot mai tare să fie fericit. Acest lucru se citeşte pe faţă mai ales când îmbătrânim, oricât de mică sau de mare ar fi bogăţia acumulată…În timp ce acel care câştigă bani dând ce-i mai bun din fiinţa sa şi respectându-i pe ceilalţi, se poate îmbogăţi, înflorind totodată.
Nu mă puteam opri să nu mă gândesc la “Portretul lui Dorian Gray”, acest incredibil roman de Oscar Wilde care descrie un personaj malefic. Fiecare act răuvoitor al acestuia se gravează pe faţa unui chip pictat, marcându-l tot mai mult, până când acesta devine hidos.
- Mai spuneaţi, de asemenea, că felul în care cheltuim banii e important…
- Da, dacă-i folosim pentru a da celorlalţi posibilitatea de a-şi exprima talentele, competenţele, făcând apel la serviciile lor, atunci banii produc o energie pozitivă. Din contră, dacă ne mulţumim să acumulăm bunuri materiale, atunci viaţa se goleşte de sens. Ne uscăm încetul cu încetul. Uitaţi-vă în jurul d-voastră: oamenii care şi-au petrecut viaţa acumulând, fără să dea nimic, sunt deconectaţi de lume. Nu mai au relaţii umane adevărate. Nu mai sunt capabili să se intereseze sincer de cineva, nici să iubească. Şi, credeţi-mă, când ajungi aşa, nu eşti fericit!
- Ce ciudat: sunt din celălalt colţ al lumii, întâlnesc un maestru spiritual ca să ajung să vorbesc despre bani!
- De fapt, nu vorbim tocmai despre bani.
- Cum aşa?
- Vorbim de limitările pe care vi le impuneţi în viaţă. Banii nu sunt decât o metaforă, un simbol al posibilităţilor pe care le aveţi.
- În cele din urmă, poate câştig destul acum şi n-am nevoie de mai mult. Dar spuneţi-mi, dacă sunteţi atât de familiarizat cu problema banilor, cum se face că nu sunteţi putred de bogat?
Zâmbi înainte de a-mi răspunde:
- Pentru că n-am nevoie să fiu bogat.
- Şi atunci de ce mă ajutaţi pe mine să am mai mulţi bani?
- Pentru că, probabil,va trebui să ajungeţi să câştigaţi mai mulţi ca să vă puteţi detaşa de ei.
- Dar dacă sunt deja detaşat?
După un moment de tăcere, îmi spuse:
- Asta nu-i detaşare ci renunţare.
Cuvintele lui răsunau în mine iar ecoul vocii sale parcă se propaga, vibrând în toate fibrele fiinţei.
Trebuia să recunosc că avea, şi de data asta, dreptate.
- În filozofia hindusă, reluă el, se consideră că a câştiga bani e un obiectiv valabil care corespunde unei faze a existenţei. Trebuie doar să evităm să ne “înnămolim” în această fază şi să ştim apoi să evoluăm spre altceva pentru a reuşi în viaţă.
- Ce e aceea o viaţă reuşită? întrebai cu o oarecare naivitate.
- O viaţă reuşită e o viaţă pe care am dus-o aşa cum ne-am dorit, acţionând întotdeauna în concordanţă cu propriile valori, dând tot ce am avut mai bun în ceea ce am făcut, rămânând în armonie cu noi înşine şi, pe cât posibil, o viaţă care ne-a dat ocazia să ne depăşim, să ne consacrăm şi altor lucruri sau oameni şi să aducem ceva omenirii, chiar dacă ceva mărunt, infim.  Un zâmbet pentru ceilalţi.
- Asta presupune să ştii ce-ţi doreşti.
- Da.
- Şi cum putem şti dacă acţionăm în acord cu valorile noastre?
- Urmărind să vedeţi ce simţiţi: dacă ceea ce faceţi nu respectă valorile voastre, veţi simţi o oarecare jenă, un uşor disconfort sau un sentiment de vină. E un semn care trebuie să vă facă să vă întrebaţi dacă nu cumva acţiunile d-voastră nu sunt în contradicţie cu ceea ce e important pentru d-voastră. Totodată, vă puteţi întreba, la sfârşitul zilei, dacă sunteţi mândru de ceea ce aţi făcut, chiar dacă e vorba de fapte secundare. E foarte important: nu putem evolua ca fiinţe umane, nu putem nici măcar să ne păstrăm sănătatea dacă acţiunile pe care le întreprindem ne violează, ne agresează valorile.
- Mă amuză această referire la sănătate, căci îmi aminteşte de perioada studenţiei. Într-o vară, am lucrat ca teleconsilier la o companie de asigurări. Trebuia să sun oamenii şi să-i sfătuiesc să-şi facă o anumită asigurare. Compania ştia că trei sferturi din persoanele contactate beneficiau deja, fără s-o ştie, de această asigurare printre serviciile incluse în cardul lor bancar. Mai ales despre acest lucru nu trebuia să amintesc atunci când propuneam această asigurare. În vara aceea am făcut, pentru prima oară în viaţa mea, o eczemă. Medicul n-a putut să-i identifice cauza, iar tratamentele prescrise au fost inutile: am renunţat la ele. Eczema a continuat să se dezvolte şi, în cele din urmă, am renunţat la această muncă deoarece mi-era ruşine să mă prezint la birou în starea aceea. După opt zile, totul a dispărut.
- Evident, nu putem fi siguri dar e posibil ca această eczemă să fi fost un mesaj al corpului care vă semnala că făceaţi ceva în contradicţie cu valorile d-voastră de respect, de încredere şi de onestitate faţă de semeni.
- E drept că acestea sunt valori fundamentale pentru mine.
- Sunt convins.
- Mai spuneaţi că trebuie să dăm ce-i mai bun din noi înşine în ceea ce facem?
- Da, este una din cheile fericirii. Ştiţi, fiinţa umană se complace şi se plafonează într-o viaţă la voia întâmplării sau se dezvoltă şi evoluează prin exigenţa faţă de sine. Doar atunci când ne folosim la maximum talentele sau competenţele şi când trecem cu bine peste noi şi noi provocări ne simţim cu-adevărat fericiţi. Acesta este un adevăr valabil pentru noi toţi, indiferent de meserie sau de nivelul competenţelor noastre. Iar fericirea noastră e cu atât mai mare, cu cât munca noastră aduce ceva celorlalţi, chiar şi indirect, chiar şi într-o manieră modestă.

În acel moment, gândul mă duse cu patru ani în urmă. Eram în Maroc, la Marrakeş, într-o piaţă extrem de animată .Mă plimbam în piaţa Djemaa el-Fna. Ziua era pe sfârşite. Noaptea care se lăsa învăluia piaţa într-o atmosferă vrăjită. Din birturile în aer liber se vedeau peste tot focuri pe care se frigea carne. Flăcările îşi proiectau strălucirea asupra mulţimii de trecători, iluminându-le chipurile, în timp ce umbrele, supradimensionate, dansau peste tot. Aroma cârnaţilor la grătar rivaliza cu cea a cuscusului aburind. Peste tot vedeai negustori ambulanţi. Unii îţi ofereau articole de piele, alţii platouri imense de aramă gravată, care reflectau luminile flăcărilor proiectând pe feţele trecătorilor, pe turbane şi pe veşminte, străluciri de aur. Strigătele se amestecau cu sunetul obsedant al tobelor şi cu melodiile vrăjite, cântate la fluier de îmblânzitorii de şerpi. Mergeam, cu ochii holbaţi de uimire, învăluit de acea atmosferă incredibilă, cu simţurile saturate de arome, de imagini, de sunete, când un om mititel, de vreo cincizeci de ani, subţirel, numai zâmbet, cu faţa tăbăcită de soarele sudului, mi se adresă. Şedea pe o cutie, între un negustor de băuturi şi un altul care vindea vase de lut. I-am întors zâmbetul şi am privit scaunul pe care mi-l arăta ca să mă aşez. Abia atunci am înţeles care-i era meseria. Lustragiu. Zâmbetul mi-a îngheţat pe buze şi m-am crispat imperceptibil. Niciodată nu m-am simţit în largul meu atunci când a trebuit să accept un serviciu care-mi părea umilitor pentru cel care-l exercita. Meseria de lustragiu era, probabil, cea pe care o acceptam cel mai greu, căci omul lucra în prezenţa clientului său, în faţa lui, asupra lui. Până şi poziţia fiecăruia – executant şi client – mă deranjau: clientul, aşezat pe un scaun înalt, dominând situaţia iar lustragiul, ghemuit, acolo jos, aplecat, şezând pe pământ sau stând într-un genunchi. Nu recursesem niciodată la acest gen de servicii.
Omul îşi reînnoi invitaţia, continuând să-mi dăruiască zâmbetul său strălucitor. Nu ştiu dacă şi-a dat seama de stânjeneala mea sau a interpretat-o doar ca pe o ezitare. Poate faptul că nu eram indiferent la propunerea lui i-a dat speranţa că mă va convinge. Se ridică, păstrându-şi zâmbetul şi se apropie de mine. N-am avut timp să-l refuz: era deja în exerciţiul funcţiunii – îmi consulta pantofii prăfuiţi şi neîngrijiţi, stabilindu-le diagnosticul şi promiţând că-i va face din nou tineri şi strălucitori. Aşa că m-am trezit, împotriva voinţei mele, aşezat pe acest scaun la care mă uitasem, cu puţin timp în urmă, cu atâta dezgust! Nu îndrăzneam să mă uit la lumea din jur de teamă să nu întâlnesc vreo privire reprobatoare. El muncea cu zel la pantofii mei. Luă o jumătate de lămâie şi frecă energic pielea uscată. În starea în care mă aflam, nimic nu mă mai mira. Şi dacă ar fi zdrobit o banană n-aş mai fi fost uimit. Muncea cu sârg şi cu entuziasm. Sigur pe el, mânuia alternativ lămâia şi diverse tipuri de perii. În depărtare se auzea cântecul molcom din fluier al îmblânzitorilor de şerpi. Începeam să mă relaxez. Schimbarăm câteva cuvinte dar lustragiul era foarte concentrat la ceea ce făcea deşi avea acelaşi zâmbet inefabil pe chip. Întinse apoi cu o cârpă o cremă negricioasă şi masă pielea. Apoi începu să-i lustruiască. Pe măsură ce pantofii mei reveneau la viaţă, zâmbetul său înflorea, descoperind nişte dinţi strălucitor de albi în contrast cu pielea sa brună. Când pantofii mei deveniră la fel de netezi şi de strălucitori ca-n prima zi, ochii lui sclipeau de mândrie. Uitasem complet de jena mea iniţială. Bucuria lui era atât de contagioasă! Şi dintr-o dată m-am simţit aşa de apropiat de acest om pe care, cu cincisprezece minute în urmă, nu-l cunoşteam. O undă de simpatie şi de prietenie îmi străbătea sufletul. Îmi ceru un preţ cinstit pe care l-am achitat cu plăcere şi, în entuziasmul momentului, insistă să-mi ofere un ceai de mentă ca să-şi împărtăşească, astfel, bucuria cu mine. Şi atunci, dintr-o dată, am realizat un lucru evident, dureros de evident: omul acesta era mai fericit decât mine care aveam o profesie “de valoare” şi care, în ciuda veniturilor modeste, eram, neîndoielnic, de o mie de ori mai bogat decât el. Acest om emana fericire prin toţi porii fiinţei şi această fericire strălucea şi se răspândea în jurul lui.
Doar amintindu-mi de scena aceea, trăită acum patru ani, şi ochii mi se umeziră de emoţie.
- De ce aţi vorbit de utilitatea provocărilor? De ce depăşirea lor ne ajută să ne punem mai bine în practică talentele şi competenţele şi să ne simţim cu-adevărat fericiţi? l-am întrebat.
- Pentru că provocarea ne stimulează capacitatea de concentrare şi ne determină să dăm ce-avem mai bun în noi în ceea ce facem. Rezultă o reală satisfacţie care, la rândul ei, e o condiţie să progresăm în acţiunile noastre.
- Mai spuneaţi că o viaţă reuşită e atunci când ceea ce faci e în armonie cu ceea ce eşti. Dar cum ştim dacă e aşa?
- Imaginaţi-vă că veţi muri diseară şi că ştiaţi acest lucru de acum o săptămână. Din tot ce-aţi făcut în ultima săptămână, ce-aţi păstra ca fiind valoros pentru d-voastră?
- Ouh! Asta da întrebare!
- Da.
- Să spunem că această săptămână a fost ceva mai deosebită, ţinând cont de întâlnirea noastră. N-aş schimba mare lucru.
- Atunci luaţi săptămâna de dinaintea călătoriei d-voastră la Bali.
- Ei bine…uh…să vedem…
Am incercat să derulez în minte filmul săptămânii în cauză. M-am străduit să vizualizez oră de oră ceea ce făcusem şi pentru fiecare din acţiunile mele mă întrebam dacă le-aş fi făcut cu-adevărat, ştiind că urma să mor la sfârşitul săptămânii. Am avut nevoie de mai multe minute până să-i pot răspunde.
- În mare, aş fi păstrat cam 30 la sută din acţiunile mele.
- Vreţi să spuneţi că aţi fi renunţat la 70 la sută din ce-aţi făcut?
- Ei bine, da!
- E prea mult, mult prea mult. E normal să îndeplinim unele sarcini lipsite de sens, dar nu într-o asemenea proporţie. De fapt, ar trebui să ajungeţi să inversaţi acest raport. Dacă aţi putea afirma că aţi continua să faceţi 70 la sută din ceea ce faceţi în mod obişnuit, ar fi un semn că acţiunile d-voastră sunt în armonie cu ceea ce sunteţi.
- Înţeleg.
- Şi veţi observa că n-are legătură cu dificultatea acţiunilor sau a îndatoririlor, ci doar cu sensul pe care-l au acestea pentru d-voastră.
- Foarte bine, sunt de acord cu toate astea la modul ideal, dar în practică nu-i posibil să faci întotdeauna ce-ţi doreşti.
- Întotdeauna putem alege.
- Nu; dacă aş face doar ceea ce e în armonie cu mine însumi aş risca să-mi pierd slujba.
- Puteţi alege s-o păstraţi sau s-o pierdeţi.
- În acest caz aş risca să-mi găsesc o alta mai prost plătită. Nu mi-aş mai putea plăti chiria!
- Aţi putea atunci să alegeţi să păstraţi acest apartament sau să închiriaţi unul mai ieftin, poate mai departe de locul de muncă.
- Familia şi prietenii ar fi dezamăgiţi dacă m-aş muta mai departe de ei…
- Atunci aveţi de ales între a-i mulţumi sau a-i dezamăgi.
- Văzut astfel…
- Vreau doar să vă spun prin asta că alegerea vă aparţine. În anumite momente din viaţă, n-avem prea multe opţiuni, iar alegerile sunt uneori dureroase, dar ele există şi, în cele din urmă, d-voastră hotărâţi ceea ce trăiţi: aveţi întotdeauna posibilitatea de a alege şi e bine să ţineţi minte acest lucru.
- Uneori am impresia că ceilalţi aleg în locul meu.
- Asta pentru că-i lăsaţi să hotărască pentru d-voastră.
- Mi se pare totuşi că există oameni care au mai multe opţiuni decât alţii.
- Cu cât evoluăm de-a lungul vieţii cu atât ne dezbărăm de credinţele care ne limitează şi cu atât avem mai multe posibilităţi de a alege. Iar alegerea înseamnă libertate.
Priveam spaţiul acela imens care se întindea în faţa mea, acel spaţiu vertiginos pe care nimic nu-l oprea şi începeam să visez la libertate, cu privirea pierdută în zare, inspirând profund acest aer îmbătător cu parfum de infinit.
- Ştiţi, nu putem fi fericiţi dacă ne considerăm o victimă a evenimentelor sau a celorlalţi. E important să înţelegem că întotdeauna noi hotărâm pentru viaţa noastră, oricum ar fi ea. Chiar dacă suntem ultimul dintre subalterni la locul nostru de muncă, noi suntem directorii vieţii noastre! Noi suntem la comandă. Noi suntem stăpânii destinelor noastre.
- Da, aşa-i.
- Şi nu trebuie să vă fie teamă: veţi vedea că exact atunci când veţi hotărî să alegeţi acţiuni care sunt în armonie cu d-voastră, care vă respectă valorile şi care exprimă şi reflectă competenţele d-voastră, veţi deveni foarte preţios pentru ceilalţi. Porţile se deschid atunci de la sine. Totul devine mai uşor şi nu mai e nevoie să luptăm ca să progresăm.
Tăcurăm îndelung. Apoi el se ridică, iar eu am rupt tăcerea:
- M-am informat de biletul meu de avion. Nu-l pot schimba decât dacă plătesc o sumă foarte mare. Aţi promis că-mi veţi spune azi dacă-mi mai rămân lucruri importante de descoperit şi care ar necesita să ne vedem şi mâine.
- Cred că vă rămâne, într-adevăr, ceva esenţial de învăţat.
- Şi mâine dimineaţă nu sunteţi liber?
- Nu.
Chiar n-aveam noroc. Mă aflam în faţa unei alegeri corneliene: trebuia să renunţ la această întâlnire care mă pasiona şi mă trezea la viaţă sau trebuia să plătesc un preţ scandalos de mare ca să-mi amân plecarea?
- Ce-aţi face în locul meu? V-aţi amâna plecarea?
- D-voastră trebuie să alegeţi, spuse el cu un zâmbet satisfăcut pe buze, uitându-se cu privirea plină de bunătate în ochii mei întrebători.
Infinitul se proiecta în pupilele ochilor lui.
Se îndepărtă în direcţia campanului, cu mersul lui lent şi senin şi îl pierdui din ochi când intră în desişul de bambus.

Şase sute de dolari. Aproape că plăteam a doua oară biletul de întoarcere! Greu de acceptat…Contul meu în bancă se uşura vertiginos, iar relaţiile mele cu bancherul vor fi profund afectate…Fără să mai pun la socoteală că, plecând duminică, ajungeam obosit acasă, cu câteva ore doar înainte de a-mi începe munca. Perspectivă deloc îmbucurătoare. În acelaşi timp, nu ai în fiecare zi ocazia să întâlneşti un om ca maestrul Samtyang. Dar mă costa cam scump! Chiar nu ştiam ce să fac. Fiecare opţiune mi se părea dureroasă şi nu reuşeam să mă hotărăsc.
Eram la volan şi mă apropiam de Ubud. Trebuia să mă decid acum căci, pentru a-mi schimba biletul, era nevoie să ajung la agenţia de voiaj din Kuta înainte de ora de închidere. Mă apropiam de locul unde trebuia să-mi aleg drumul.
Încercam să cântăresc pro şi contra. În zadar. Aveam de câştigat şi de pierdut în ambele situaţii. Alegere imposibilă. Niciodată deciziile n-au fost punctul meu forte. Totuşi, n-aveam să dau cu banul: după cinci zile de dezvoltare personală, trebuia să fiu în stare să aleg în cunoştinţă de cauză! În cele din urmă, raţiunea îmi spuse că-mi voi reveni după călătorie şi că, într-o zi, voi reuşi să-mi echilibrez contul descoperit din bancă. Peste şase luni sau cel mult un an voi fi uitat deja acest inconvenient, acest gol financiar. În vreme ce, negreşit, aş putea să profit îndelung, poate toată viaţa, de ceea ce urma să mă mai înveţe vindecătorul. Ajuns la intersecţie, am luat-o hotărât spre Kuta. Vorba lui Oscar Wilde: nebuniile sunt singurele lucruri pe care nu le regretăm niciodată!
Îmi aminteam de comentariul pe care primul ministru al Mexicului îl făcea în perioada când ţara lui făcea datorii abisale. Un ziarist îl întrebase dacă această stare de lucruri îi tulbura somnul, iar el îi răspunsese că o “gaură” de câteva mii de dolari ne-ar putea împiedica să dormim dar, când e vorba de o sută de miliarde de dolari, bancherul e cel care doarme prost! Gândind astfel, am ajuns la concluzia că datoriile mele erau, fără-ndoială, încă foarte mici.
Mi-a trebuit aproape o oră să ajung la Kuta. Nu-mi plăcea acest loc. Pentru mine, Kuta nu însemna Bali. Aici găseai cea mai mare concentrare de turişti, mai ales surferi australieni. Noaptea, oraşul se transforma într-o bombă, într-un bar uriaş. Era imposibil să faci trei paşi fără să fii acostat de un havanez care să-ţi propună droguri sau prostituate. La alegere…În 2002, Kuta, simbolul depravării Occidentului, a fost ales de Al Quaida pentru a comite unul dintre atentatele sale cele mai sângeroase.
Drumul dură mai mult decât prevăzusem şi am ajuns abia spre sfârşitul după amiezii. Agenţia de voiaj se închidea peste zece minute. Am virat în grabă pe străduţa îngustă cu sens unic, unde se afla. Ca prin minune, am reperat un loc de staţionare liber chiar în faţă. Pe când să parchez, cu spatele, mi-am dat seama că maşina din urma mea nu se oprise deşi intenţia mea fusese clară: îmi pusesem semnalizatoarele în funcţie. Nu se dădea înapoi şi pace. Mi-am lăsat geamul, am scos capul şi l-am rugat să se retragă puţin Nu era nici o altă maşină în spatele lui, era uşor. Era clar că mă înţelegea, mai ales că-mi însoţisem cuvintele de gesturi foarte explicite. În zadar. De tip occidental, trecut de cincizeci de ani, avea obrazul roşu stacojiu, simptom comun al blonzilor care abuzează de soare sau de alcool. În cazul său, optam cu uşurinţă pentru a doua explicaţie. Avea încăpăţânarea celor care nu dispun de nici un fel de supleţe a minţii şi a spiritului şi care nu vor să cedeze în ruptul capului. O incredibilă forţă de inerţie se degaja din toată atitudinea lui. Părea la fel de greu ca şi maşina pe care o conducea, ancorat pe poziţie. Mi-am reînnoit gesturile şi cuvintele. Nimic. Faţă obtuză, umeri şi braţe crispate, mâini strângând volanul: tot corpul îi exprima voinţa de a nu ceda. Căci pentru el “a ceda” era sensul pe care-l dădea faptului de a se da înapoi doi metri. Pentru mine era evident un lucru: în viaţa lui, relaţia cu ceilalţi era dominată de raporturi de forţă şi, fără-ndoială, pentru el, a răspunde la cererea cuiva însemna să cedeze teren, să dea dovadă de slăbiciune. Cu siguranţă avea o credinţă de genul “În viaţă nu trebuie să te laşi, nu trebuie să cedezi nimic niciodată!” În alte împrejurări, mi s-ar fi părut foarte nostimă situaţia – chiar dacă cei din jurul lui nu cred că se prea distrau. Dar agenţia se închidea peste cinci minute. N-aveam de ales, n-aveam timp să caut alt loc de parcare. Cuvintele înţeleptului îmi răsunară în cap ca un ecou: poţi alege întotdeauna. Brusc, mi-a venit o idee. Puteam combate forţa de inerţie cu forţa de inerţie. Am oprit motorul, am tras frâna de mână şi mi-am lăsat maşina în mijlocul străzii, blocând drumul. M-am năpustit în agenţie şi i-am întins biletul funcţionarei care începuse deja să stingă luminile. Tastatura calculatorului vibră; apoi un zgomot asurzitor şi continuu de claxon acoperi totul. I-am dat cardul, rugându-mă să-mi fie acceptată suma. După câtva timp, operaţiunea se rezolvă.
Cu contul astfel uşurat, cu noul bilet de avion în buzunar, m-am întors la maşină. Şoferul cu pricina era turbat de furie. Zdrobea claxonul fără-ncetare şi nu se opri decât în momentul în care începu să-mi adreseze un torent de insulte. I-am răspuns cu cel mai frumos zâmbet care n-a făcut decât să-l înfurie şi mai tare. Am pornit, urmat îndeaproape de maşina care mai că mă împingea de la spate. Ceea ce era izbitor la acest om, era absenţa alegerilor de comportament. Nu putea nici să dea înapoi, nici să negocieze, nici să aştepte. Nu putea decât să treacă în forţă. Acest om nu era liber. Din contră, era încătuşat de credinţele lui. Cu cincisprezece zile mai înainte, aş fi zis doar “Ce tâmpit!”. Astăzi îmi dădeam seama că inteligenţa n-avea nimic de-a face cu atitudinea lui aberantă.
Mă miram singur de câtă înţelegere dădeam dovadă faţă de comportamentele pe care, până acum, aveam obiceiul să le resping cu o oarecare intoleranţă. Această înţelegere diferită şi un fel de compasiune, noi pentru mine, mă făceau să-mi doresc să-i observ şi să-i ascult mai mult pe oameni, să încerc să descopăr credinţele în care-şi au originea gesturile şi comportamentele lor.
M-am dus la malul mării şi m-am aşezat la o masă într-o cafenea. Aveam întotdeauna obiceiul să cheltuiesc, ca să mă consolez când aveam neplăceri financiare.
Am comandat un coktail ciocolată-avocado, combinaţie surprinzătoare, dar absolut delicioasă şi m-am instalat într-un fotoliu, cu faţa spre mare. Valurile erau foarte înalte, semn că vântul suflase cu putere. Soarele spre apus inunda ţărmul cu lumina lui caldă, portocalie, şi se răsfrângea generos pe case şi pe feţele oamenilor. Plaja se juca de-a vasele comunicante cu terasa cafenelei care se anima treptat. Era bine să fii singur, fără a fi cu-adevărat astfel, să profiţi de ambianţa ce prindea viaţă fără să contribui la crearea ei.
Am început să-i ascult pe oamenii de la mesele alăturate şi încercam să le descopăr credinţele. Dar cu cât le descopeream cu atât mă întrista constatarea că fiinţele omeneşti nu sunt libere. Această lipsă a libertăţii nu se datora vreunui dictator cumplit, ci doar credinţelor pe care fiecare le avea despre el, despre ceilalţi şi despre lume.
La masa vecină, doi tineri stăteau de vorbă. Ea, cam delicată şi destul de drăguţă, şatenă cu ochi albaştri , el, nu prea înalt dar destul de solid, cu ceafa groasă ,brunet, cu părul scurt. Ea-i spunea Dick. Îi povestea despre spectacolul de umbre chinezeşti la care asistase seara trecută şi care o fascinase fără doar şi poate. El o asculta cu atenţie chiar dacă mi se părea clar că acele câteva umbre, oricât de artistice ar fi fost ele, nu erau de-ajuns să-l emoţioneze. Simţeam că nu erau un cuplu, dar că ea avea faţă de el sentimente pe care, fără-ndoială, nu le dezvăluise încă. El o numea Doris şi-mi era cu neputinţă să-mi dau seama ce simţea faţă de ea. Dick făcea parte din acei bărbaţi atât de virili încât nu ştii dacă emoţiile şi sentimentele nu fac cumva parte din “echipamentul lor de origine”. Mă distram imaginându-mi-l ca om al cavernelor, trăgându-şi de păr nevasta ca s-o ducă în patul său.
La o masă alăturată, un surfer adolescent, pozând în bărbat, sorbea încet un whisky-Coca. O privea cu atenţie pe Doris, dar aveam senzaţia că oricare altă fată ar fi trezit în el acelaşi interes. El şi cu mine aveam un punct comun: nu ne scăpa nici un cuvinţel de la masa de alături.
După vreun sfert de oră, Dick şi Doris se treziră alături cu o fată de vârsta lor, însoţită de un tip pe care nu-l cunoşteau.
- Salut, Kate! zise Dick.
- Salut Dick, salut Doris.
O simţii imediat pe Doris închizându-se imperceptibil. Părea contrariată. Era clar că n-o place pe Kate. Ce erau una pentru cealaltă?
Brunetă, cu o alură provocatoare, Kate era mai mult sexy decât cu-adevărat frumoasă. Tocuri prea înalte pentru plajă, fustă mini şi sâni “la balcon”. N-avea piept mare dar “sfântul Wonderbra” trecuse pe-acolo, iar efectul obţinut era satisfăcător. De altfel, surferul de la masa vecină nu-şi mai dezlipea ochii de la decolteul ei. Fata vorbea zâmbind, arborând o atitudine hiper cool a persoanei care se simte bine în pielea ei, bine în corpul ei.
- Îmi pare rău, am întârziat: m-am schimbat în timp ce mă întorceam de la plajă şi nu-mi mai găseam lucrurile. Imposibil să dau de chiloţei.
Era limpede că surferul adolescent avea intenţia să vadă dacă-i găsise sau nu: privirea îi coborâse de la decolteu la minijupă, fixând-o intens, pândind momentul favorabil care-i va revela răspunsul. Doris simţi cum o cuprinde exasperarea. Kate era satisfăcută.
- Vi-l prezint pe Jenz, ne-am întâlnit pe plajă. Închipuiţi-vă că fumăm amândoi Marlboro light mentolate, ce chestie! zise Kate.
Foarte subţirel, cu obrajii scobiţi, cu un zâmbet afabil, Jenz se prezentă ca fiind originar “dintr-o ţară mică din Europa”, mai precis Danemarca. Întinderea calviţiei sale îl făcuse să-şi radă complet părul de pe cap, o modalitate abilă prin care mulţi bărbaţi îşi ascund chelia. Avea, în schimb, o barbă de un blond închis foarte deasă. Îţi dădea impresia că încerca să compenseze cu barba, lipsa părului de pe cap. Vocea lui era aşa de stinsă încât trebuia fii foarte atent ca să-l auzi. Răspundea la întrebările celorlalţi cu o umilinţă care friza autodevalorizarea, părând că-şi cere mereu scuze de deranj. Dick îl privea încruntându-şi imperceptibil sprâncenele ca şi când s-ar fi întrebat ce fel de animal era acesta. Pentru el, era total anormal ca un bărbat să fie atât de şters. Jenz îşi dădea atâta osteneală să nu facă valuri încât devenise aproape transparent. După cinci minute toată lumea uitase deja de prezenţa lui acolo. Nu mai exista.
Ce-l putea face pe un om să se comporte astfel? Ce credinţă avea de reacţiona aşa? Ceva de genul: ” Dacă mă fac mic de tot, mă lasă în pace?” În orice caz, eram convins că Dick avea o convingere cu totul diferită, cum ar fi:”Voi fi respectat dacă sunt puternic!”
Jenz o privea drăgăstos pe Kate, deşi ea nu-i adresase nici măcar o singură privire de când făcuse prezentările. Îl ignora cu desăvârşire. De ce îl introdusese în grup? Pentru plăcerea de a se afişa cu un admirator, vrând să demonstreze astfel puterea ei de seducţie? Ca să-l facă pe Dick să reacţioneze? Într-adevăr, mi se părea că făcea tot posibilul ca să-i acapareze atenţia. Cu siguranţă şi Doris simţea acelaşi lucru, căci din privirea ei exasperată ţâşneau, din când în când, sclipiri de ură.
Barmanul lua comenzile:
- Un blue lagoon, ceru Kate.
- O apă minerală, spuse Doris.
- Ce vrei să bei, îl întrebă Dick pe Jenz.
- Orice.
- Hotărăşte-te!
- Bine,voi lua ce bei tu.
- Două beri, comandă Dick.
Dick era mulţumit de cum îşi petrecuse ziua.
- Azi au fost nişte curve de valuri! A fost tare! În sfârşit o zi în care nu te plictiseşti, spuse el.
- A fost frumos să vezi dezlănţuirea elementelor, adăugă Doris.
- E drept,strecură Jenz.
- Oh, nu! A fost groaznic azi, spuse Kate. Erau doi tipi de care nu mai scăpam. Mă săturasem. Vroiau să mă agaţe.
- N-ai decât să faci surf, răspunse Dick. Pe apă, bărbaţii nu se uită decât la valuri.
- Ah, nu! Nu surf, cazi tot timpul şi aş putea să mă rănesc la sâni dacă pic pe burtă.
La masa vecină, privirea surferului adolescent se ridică de la fusta mini spre decolteu.
Doris hotărâse că nu e cazul să lupte. Extrem de sensibilă, ea era una din persoanele care vor să fie iubite pentru ele însele, aşa cum sunt, astfel că putuse dezvolta credinţa că, dacă ar face vreun efort ca să placă, atunci n-ar mai fi iubită pentru ceea ce este ci doar pentru ceea ce făcuse.
- Ştiţi de ce bărbatul ejaculează în jeturi? trânti Kate, după care urmă un moment de linişte jenantă.
Dick se arăta vizibil interesat de întrebare şi aştepta răspunsul. Faţa lui Doris trăda dispreţ faţă de vulgaritatea acestei fiinţe. Jenz zâmbea indulgent.
- Pentru că femeia ia câte o înghiţitură, spuse ea, susţinând privirea lui Dick.
Jens râse prosteşte, Dick în hohote. Doris era îngrozită.
Surferul adolescent nu-şi revenea din uimire. Nu ştia că există asemenea fete. Rămăsese cu gura căscată. Nu-şi putea lua ochii de la ea, o devora din priviri. Se gândea pesemne că e o bombă la pat. Eu nu eram deloc sigur de asta: după părerea mea, era mult mai interesată de impactul pe care-l avea asupra bărbaţilor decât de bărbaţii înşişi.
Ce o putea face pe o fată să împingă provocarea într-atât, încât să povestească, în public, chestii obscene? Ce căuta, de fapt?
Ce credea oare despre ea şi despre ceilalţi? Cu siguranţă avea o nevoie viscerală să seducă, să suscite la celălalt dorinţa sexuală. Începeam să percep câteva credinţe posibile: “Exist dacă seduc” sau “Am valoare doar dacă reuşesc să atrag bărbaţii”. În orice caz, simţeam că seducţia ei agresivă nu era o alegere adevărată ci, mai degrabă răspundea unei nevoi irepresibile, a cărei sclavă era.
Pe nisip, părinţii organizau jocuri pentru copiii lor. I-am observat un moment şi am fost surprins să-i aud cum îşi împing progeniturile în competiţia cu ceilalţi. Nu era de-ajuns să-şi împlinească sarcinile, să reuşească ce aveau de făcut, trebuia să-i bată pe tovarăşii lor de joacă, să fie “mai buni” decât ei. Ce puteau crede aceşti părinţi? Că n-ai valoare decât atunci când îi depăşeşti pe ceilalţi? Că un rezultat nu este valabil decât dacă este mai bun decât cel al vecinului? Eu aveam, mai degrabă, sentimentul că singura competiţie adevărată este cea pe care o ducem cu noi înşine. Să ne întrecem pe noi înşine nu să depăşim pe altul. Înţeleptul îmi spusese că nu trebuie să judecăm o credinţă ci să ne interesăm care-i sunt efectele şi consecinţele. Care puteau fi acestea în cazul de faţă? O stimulare? O motivaţie pentru a progresa? Desigur. Dar ce efecte generau asupra relaţiilor cu ceilalţi? Poţi trăi cu-adevărat o prietenie, o iubire când ai obiceiul să te compari cu celălalt? Oscilezi între sentimente de superioritate şi de inferioritate? Sau între milă şi invidie? Aceşti părinţi erau departe de a-şi da seama ce credinţe induceau în copiii lor şi cât de condiţionaţi urmau să fie în viaţa lor în societate. Motivaţiile lor, comportamentele lor, emoţiile lor vor fi, astfel, marcate de câteva credinţe inoculate la vârsta când copiii absorb modelele din exterior.
Pe de altă parte, oare cum au dezvoltat ei înşişi, aceste credinţe? Le-au “moştenit” de la părinţii lor sau au fost confruntaţi cu persoane competitive şi, simţindu-se umiliţi, vroiau acum ca odraslele lor să le ia locul celor care îi umiliseră, îi dominaseră? În acest caz, unde era propria lor alegere? Oare nu se supuseseră mai degrabă modelului celui care îi umilise?
O altă masă alăturată îşi găsise stăpân. Un domn “Ştie tot” discuta cu o doamnă care se făcea că-i admiră erudiţia, dar era clar că se străduieşte din răsputeri să-şi ascundă plictiseala. Indiferent de subiect, domnul se străduia să-şi etaleze cunoştinţele. Ba chiar îi corecta doamnei unele imprecizii în exprimare, deşi îi lăsa tare puţin spaţiu în care să-şi spună şi ea părerea.
Mă întrebam care dintre ei era mai de plâns în această situaţie, căci vedeam la el nevoia imperioasă de a arăta că ştie. Era vital pentru el. Îi era teamă să nu fie considerat un tâmpit sau un incult? Sau poate credea că nu poate fi iubit de cineva care nu-i observa erudiţia şi se vedea nevoit s-o demonstreze?…
Punctul comun dintre toate aceste persoane era puţina libertate de care dispuneau. Erau captive credinţelor lor şi aceste credinţe le limitau alegerile, dictându-le comportamentele. Eram din ce mai conştient de asta. Acum, îmi era de-ajuns să urmăresc şi să ascult câteva minute o persoană oarecare, ca să-mi dau seama ce credinţe stau la baza atitudinii ei.
Eram David Vincent din “Invadatorii”. El îi repera pe extratereştri după redoarea degetului lor mic: erau peste tot şi invadaseră planeta. Planeta mea era invadată de credinţele oamenilor. Ele erau peste tot şi le guvernau comportamentele.

M-am dus la maşină, mulţumit că pot părăsi Kuta, cu barurile şi atmosfera ei încărcată. Am ajuns la bungalowul meu în noaptea întunecată şi caldă, iar baia mea obişnuită mi s-a părut divină.
Dimineaţa de sâmbătă nu se mai termina. Am făcut o plimbare pe plajă, observând du-te vino-ul pescarilor. M-am aşezat la umbra unui palmier. Aşteptam după-amiaza cu nerăbdare şi mă tot întrebam care o fi acea învăţătură majoră, esenţială, pe care înţeleptul mi-o rezerva pentru ultima noastră întâlnire. De altfel, mi-era greu să cred că era chiar ultima noastră întâlnire. Mă obişnuisem cu întrevederile noastre şi fiecare îmi deschisese într-atât ochii spre mine însumi încât mi-era dificil să admit că ciclul lor urma să se sfârşească.
De ce oare hotărâsem, de prima dată, să-l întâlnesc pe acest om? Ce hazard nebunesc m-a făcut să aud vorbindu-se despre el şi să vin “să mă consulte”, când, de fapt, eram sănătos tun? E ciudată viaţa…Uneori decizii mici mititele au consecinţe incredibile pentru tot restul existenţei noastre. Şi, mulţi ani după aceea, ne întrebăm cum s-ar fi desfăşurat viaţa noastră dacă, atunci, am fi luat o altă hotărâre în locul celei mici mititele. Câte ocazii de acest fel am lăsat să treacă fără s-o ştiu măcar? De câte ori, în miile de momente de răscruce din viaţa mea, am optat nepotrivit pentru drumul banal în timp ce altul s-ar fi putut dovedi minunat?
Mi-am luat micul dejun devreme, în grabă. Doream să-l întâlnesc pe înţelept la începutul după-amiezii, ca să mă pot bucura de o întrevedere mai lungă cu el. Ţineam să profit la maximum de această discuţie deoarece era ultima şi mă mai şi costase o groază de bani.
Întâmplarea făcu să ajung în faţa campanului exact la ora când trebuia să decoleze avionul meu. Grădina era aşa cum o văzusem în prima zi, simplă şi frumoasă, cu parfumul delicat al florilor sale de capăt de lume. M-am apropiat şi nu am văzut pe nimeni prin apropiere. Campanul în care obişnuia să mă primească era gol. Nici un zgomot prin preajmă. Am înconjurat campanul şi zona din jur: nimeni. M-am aşezat pe o ridicătură, aproape de intrare şi aşteptam. Liniştea locului era profanată doar de foşnetul frunzelor şi de strigătul obişnuit al păsării geko. Un astfel de calm îţi dădea o stare de seninătate şi, pentru prima dată, mi-am spus că poate nu eram făcut să trăiesc într-un oraş mare. Trecură mai bine de douăzeci de minute până când tânăra care mă primea îşi făcu apariţia. M-am îndreptat spre ea şi am auzit-o spunând înainte ca eu să fi întrebat ceva:
- Maestrul Samtyang nu este disponibil azi.
- Ba da, ştiu că de dimineaţă a fost ocupat dar a stabilit să mă primească după masă. Poate nu v-a spus. Puteţi să-l anunţaţi că am sosit?
- Dar nu-i aici.
- Bun, poate că întârzie. În acest caz, am să-l aştept în campan, am spus.
- Nu, nu se va întoarce azi; când a plecat mi-a spus că ne vom revedea mâine.
- Cu siguranţă vă înşelaţi, afirm eu; vă asigur că am întâlnire cu el; e imposibil să fi uitat.
- N-a uitat, dar nu-i aici şi nu-l veţi întâlni.
Se exprima la fel de firesc ca de obicei, neţinând cont de dezamăgirea mea disperată.
- Cum aşa n-a uitat? am zis, simţind cum mi se urcă sângele în cap.
- Nu, mi-a spus că veţi veni, într-adevăr, azi după amiază.
- Da ce-i cu toată povestea asta? am explodat. Mi-am schimbat biletul de avion la cererea lui, special ca să-l întâlnesc. Trebuie să-l văd. Unde-i?
- Nu ştiu.
Situaţia depăşea orice-nchipuire. Aveam impresia că trăiesc un vis urât.
- V-a spus să-mi transmiteţi ceva?
- N-aţi văzut biletul pe care vi l-a lăsat?
- Unde?
- În campan.
M-am repezit într-un suflet, dezgustat de întorsătura pe care o luaseră evenimentele. De ce să-mi facă una ca asta? Ştia cât mă costa schimbarea biletului. Oare ce scuză urma să-mi prezinte?
Scrisoarea era pe cufărul din lemn de camfor. O hârtie gălbuie, împăturită în patru. M-am repezit la ea şi am despăturit-o. I-am recunoscut scrisul uşor şi unduit:
       “Dezamăgirea, confuzia sau poate chiar furia pe care pesemne le resimţiţi începând lectura acestui mesaj însoţesc trecerea spre o nouă dimensiune a fiinţei d-voastră, o fiinţă care nu mai are nevoie de mine ca să-şi continue evoluţia.
Luând hotărârea să veniţi astăzi aici aţi împlinit o ucenicie, v-aţi însuşit o învăţătură majoră pentru d-voastră, dezvoltându-vă o capacitate care vă lipsea total până acum: capacitatea de a face o alegere care să vă coste şi deci de a renunţa la ceva; altfel spus, de a face sacrificii pentru a înainta pe adevărata d-voastră cale. De-acum înainte veţi şti asta şi-o veţi putea face uşor, aşa că ultimul obstacol în calea devenirii d-voastră s-a prefăcut în ţăndări. Dispuneţi acum de o putere care vă va însoţi toată viaţa. Drumul care duce la fericire, ne cere uneori să renunţăm la calea uşoară ca să ne putem urma voinţa sinelui nostru celui mai profund. Drum bun, Samtyang.”

       Am rămas locului, tăcut şi nemişcat, o bună bucată de vreme.
Trecusem de la furie la stupefacţie, de la stupefacţie la îndoială, da la îndoială la înţelegere, de la înţelegere la acceptare, de la acceptare la recunoştinţă, de la recunoştinţă la admiraţie.
Acest om a avut îndrăzneala să-mi impună un test major, ştiind că-i voi purta pică şi că puteam chiar să nu i-o iert niciodată. O făcuse pentru că ştia că nu e de-ajuns să înţelegi, nici măcar să aderi la o idee, ca să evoluezi. Trebuia să trăieşti ceva intens, care să te implice personal şi tocmai asta mi-a oferit.
Prin absenţa lui, a renunţat la cuvintele mele de rămas bun, de mulţumire şi de recunoştinţă pentru tot ce-mi dăduse. Şi, prin acest gest, a demonstrat el însuşi ceea ce mă învăţase, amplificând astfel forţa mesajului său. Mare artă…
Am rămas singur, o bună bucată de vreme, impregnându-mă, pentru ultima oară, cu atmosfera atât de deosebită a acestui loc încărcat de sens, apoi mâinile mele se îndreptară spre gât şi desfăcură lanţul cu crucea hughenotă pe care o purtam mereu. Îl luai cu grijă şi-l pusei în cutie, în cutia micuţă de pe etajeră.

Pornii la drum şi, după un scurt popas într-un sat, ca să-mi umplu sacoşa cu provizii, m-am îndreptat în viteză spre nord. După o jumătate de oră, parcam maşina, mi-am strâns şireturile la ghete, mi-am luat rucsacul în spate şi am pornit pe cărare. Nu mersesem decât câteva minute şi simţeam deja căldura puternică a soarelui, iar sudoarea începea să-mi apară, în broboane, pe frunte. Mi-am ridicat privirea, cu mâna în vizieră la ochi, ca să-i protejez de soare. Dominându-mă cu toată înălţimea lui, aidoma unui uriaş maiestuos şi de nezdruncinat, muntele Skouwo mă aştepta.
Ascensiunea îmi luă aproape patru ore. Patru ore de efort şi, în unele momente, de suferinţă. Urcuşul era uneori abrupt şi-mi pierdeam suflul. Alteori cărarea ducea de-a lungul flancului la aceeaşi altitudine şi atunci îmi recăpătam energia, respirând aerul înmiresmat cu esenţele arbuştilor tropicali pe care nu ştiam cum îi cheamă. Cu cât mă ridicam mai sus, cu atât imaginea care mi se dezvăluia în faţa ochilor devenea mai impresionantă.
Ajunsei în vârf extenuat, golit de energie, dar copleşit de o imensă satisfacţie. Reuşisem să-mi depăşesc lâncezeala, să-mi mobilizez curajul şi puterile, să-mi duc la bun sfârşit o decizie şi acum mă simţeam atotputernic, în picioare pe muntele Skouwo, precum un căpitan la cârma vasului său, dominând kilometri întregi de pământuri, de orezării şi de păduri, cu vântul suflându-mi în urechi şi îmbătându-mă cu un parfum de aventură.
Pentru mine începea o viaţă nouă şi de acum încolo era VIAŢA MEA, rodul hotărârilor mele, al alegerilor mele, al voinţei mele. Adio îndoieli, ezitări, temeri de a fi judecat de ceilalţi, de a nu fi capabil, de a nu fi iubit. Voi trăi fiecare moment, conştient, în acord cu mine-însumi şi cu valorile mele. Voi rămâne mereu altruist, dar fără să uit că primul cadou pe care-l pot face celorlalţi este echilibrul meu. Voi accepta greutăţile ca pe nişte încercări, ca pe nişte cadouri pe care mi le oferă viaţa ca să învăţ ce am de învăţat ca să pot evolua. Nu voi mai fi victima evenimentelor, ci actor într-un joc ale cărui reguli se descoperă rând pe rând şi a cărui finalitate va păstra întotdeauna o parte de mister.
Coborârea fu rapidă şi am făcut un ocol ca să mă aşez pe malul lacului care se întindea la poalele muntelui şi pe care domnea templul Zeiţei Apelor. Loc magic, de o frumuseţe nemaivăzută. Soarele, care apunea pe lacul gol, dispăru curând, conferind scenei o ambianţă fantasmagorică. Vastă întindere de apă întunecată, dominată de umbra uriaşă a muntelui Skouwo. Nici o casă, cât vedeai cu ochii, nici un suflet. Linişte absolută. Iar templul negru, cu acoperişul în pagodă, se desprindea ca o umbră pe reflexia albă a norilor, pe suprafaţa lacului. Am şezut o vreme, savurând seninătatea locului, umplându-mă de calm şi de frumuseţe.
Era noapte când am ajuns la bungalow şi-a trebuit să mă concentrez la drum ca să evit numeroşii automobilişti balinezi care circulau cu farurile stinse. Am ajuns obosit, dar cu sufletul uşor. M-am dus pe malul mării. Luna, sus pe cer, scălda plaja mea într-o atmosferă odihnitoare. Nimeni. Familiile de pescari părăsiseră demult zona.
M-am dezbrăcat şi am intrat gol puşcă în apa călduţă. Am înotat în tăcere, destins şi liber, simţind cum apa îmi mângâie corpul. Aveam impresia că mă leagăn în ritmul lent al mişcării valurilor şi că mă topesc în imensitatea oceanului. Am luat o gură de aer şi am plonjat spre fundul apei. Apuc o piatră de pe nisipul oceanului. Greutatea ei îmi ajută să rămân între două ape, nici atras spre suprafaţă, nici înghiţit spre adâncimi. M-am adunat, ducându-mi genunchii la piept, fără să las piatra din mâini. Rămânând astfel un timp, suspendat, în această apă călduţă şi molatecă, simţind zgomotul înfundat şi catifelat al valurilor ca pe nişte pulsaţii regulate şi liniştitoare.

M-am trezit pe nisip. Soarele se înălţase deja pe cer iar eu nu-mi aminteam să fi adormit pe plajă. Cu toate astea, eram îmbrăcat, semn că nu fusesem adus de valuri la ţărm, în timpul băii mele nocturne. M-am ridicat şi m-am întins, umplându-mi plămânii cu aerul curat venit din larg. M-am simţit un alt om.
Pirogile pescarilor se întorceau deja din larg, luminate de razele orizontale ale soarelui de dimineaţă. Am făcut câţiva paşi pe malul apei, sculptând cu picioarele urme sortite să fie şterse de valul următor, într-un murmur dulce de spumă. În larg, un pachebot plutea, ducând sute de pasageri să descopere Celebes, Jawa sau Borneo.
Zării o fetiţă, singură pe plajă, fără îndoială fiica vreunuia din rarii turişti care veneau să se plimbe în acest loc. Avea probabil cinci sau şase ani. Cu un băţ, desena conştiincios ceva pe nisip. M-a văzut apropiindu-mă şi, când am ajuns în dreptul ei, îmi zâmbi preţ de o secundă apoi se întoarse la opera ei.
- Ce-i asta? am întrebat-o.
- Un pachebot, bineînţeles, răspunse ea pe un ton ofuscat, continuând să deseneze.
- Îţi plac vapoarele?
- Da. Înainte, vroiam să devin căpitan de vas.
- Şi? Te-ai răzgândit?
- Da, pentru că e prea greu pentru mine.
- De unde ştii?
- Bunicul mi-a spus. El zice că e o meserie pentru băieţi, nu pentru fete.
Îşi finisa desenul cu un aer trist care-mi frânse inima.
- Cum te cheamă?
- Andy.
- Ascultă, Andy, priveşte-mă.
Ea dădu drumul băţului şi se întoarse spre mine. M-am lăsat în genunchi pe nisip, ca să fiu la înălţimea ei.
- Sunt convins că bunicul tău te iubeşte mult şi că îţi vrea binele. Dar am să-ţi spun ceva. Ca un secret pe care-l vei păstra mereu şi-l vei purta cu tine. Vrei?
- Da.
- Andy, nu lăsa niciodată pe nimeni să-ţi spună ce poţi şi ce nu poţi să faci. Tu eşti cea care trebuie să alegi cum să-ţi trăieşti viaţa.
Fetiţa mă privi în ochi şi rămase un timp concentrată asupra mea. Apoi, mina ei serioasă se şterse încetul cu încetul, lăsând loc unui zâmbet care-i lumină toată faţa. Se îndepărtă cu un aer încrezător, cu privirea îndreptată spre larg, unde pachebotul îşi urma calea la orizont.

SFÂRŞIT