Ajunşi în acest punct cu discuţia, putem înţelege de ce în cazul bolilor aşa-numite „incurabile”, prima condiţie pentru a exista şanse de vindecare este ca omul în cauză să ştie că este exact în situaţia în care se află!
Dacă nu ştie, nu va face nimic personal, nu va încerca să-şi schimbe poziţia şi realitatea şi atunci nu va avea să apară binele adevărat.
Şi aici punctul nostru de vedere:
Atunci când, din nefericire, un om se îmbolnăveşte de cancer (exemplul fatidic de boală incurabilă, de care ne temem toţi – vedeţi şi în ARHIVA MEDICALĂ), dacă vreţi ca el să aibă şanse reale de vindecare trebuie neapărat să faceţi în aşa fel încât să afle situaţia reală, în modalitatea pe care o credeţi cea mai potrivită cu putinţă.
Ştiu că este unul dintre cele mai dificile aspecte al problemei, că suntem sfătuiţi să evităm ca cel în cauză să afle adevărul pentru a nu-l descuraja sau al expune pericolului unei depresii. Sunt argumente pe care le acceptăm pentru că sunt umane şi par de bun simţ. Şi atunci omului nu i se spune exact ce are şi cu ce se confruntă, ci doar că a avut sau este bolnav de o boală inofensivă – a fost doar un chist sau o tumoare benignă sau o infecţie, o gastrită şi exemplele pot continua – „ca să nu se prăbuşească psihic şi să poată lupta cu boala”. Dar care boală? Cu care „boală” să lupte, dacă el nici nu ştie ce i se întâmplă?
Pentru a avea şanse să se vindece de o astfel de boală (sau alta din aceeaşi categorie), cel în cauză trebuie să ducă o bătălie specifică (şi fiecare boală împune strategia ei) şi conştientă, cel puţin la fel de dură ca şi boala însăşi, pe toate fronturile şi cu toate „armele” – de la dietă şi până la starea psihică, de la minte şi până la suflet, în trecut şi în viitor. ŞI care, mai ales – după cum spuneam mai sus – nu poate fi dusă de altcineva.
Chiar şi tratamentul medical (care, de exemplu, e problemă şi pentru noi – terapeuţii – pentru că, în schemele de tratament, facem tot ce putem să „trezim” sistemul imunitar şi să-i mărim funcţia cât mai mult, iar chimioterapia şi radioterapia le inhibă; mereu îmi aduc aminte în astfel de situaţii de Meşterul Manole…) decurge altfel pentru cel ce ştie.
Spun asta dintr-o lungă experienţă cu astfel de situaţii, concluzia fiind următoarea: niciunul dintre bolnavii care nu au ştiut adevărul, nu au supravieţuit cu mult peste statisticile cunoscute în astfel de cazuri, orice fel de tratamente au făcut, în alte părţi sau am făcut şi noi cu ei!
Şi reciproc: dintre pacienţii care au ştiut adevărul şi şi-au asumat această luptă ca pe provocarea vieţii lor, trăiesc suficient de mulţi pentru a-mi da curaj să scriu aceste rânduri. Nu îndrăznesc să dau aici o cifră procentuală, pentru simplul motiv că, în primul rând nu am întâlnit „sute” de astfel de cazuri (ci doar câteva zeci) şi, în al doilea rând, nu cred în statistici (după cum ziceam în altă parte, nu suntem doi la fel din nici un punct de vedere).
Pot doar să spun că majoritatea oamenilor cu care care noi am făcut tratament pentru această boală şi au „luptat” pentru ei, trăiesc şi astăzi – după 7-8 sau chiar 15-16 ani şi pot confirma oricând acest lucru. Sunt suflete care au hotărât să îşi continue existenţa în această viaţă, oameni care şi-au schimbat fundamental credinţele, modul de trăi, de a simţi şi de a gândi şi cred că e momentul să facem cât mai mulţi acest lucru. (citeşte DESPRE CANCER)