DESPRE CANCER

         “Cancerul reprezintă un grup de boli caracterizate de creşterea necontrolată şi împrăştierea celulelor anormale, provocate de expunerea la factori de risc interni (dereglări hormonale, slăbirea sistemului imunologic, mutaţii genetice) şi externi (virusuri, expunere la radiaţii, inhalări sau ingerări de substanţe toxice). Din nefericire, uneori pot trece mai mult de 10 ani de la expunerea la factorii de risc şi depistarea macroscopică a cancerului.”

Societatea Americană a Cancerului

„Cancerul este una dintre bolile care provoacă cel mai mare număr de decese la nivel mondial şi, în ciuda progreselor medicinii, este încă o boală incurabilă. Tratamentele existenţe ajută la prelungirea duratei de viaţă a pacienţilor, îmbunătăţesc calitatea vieţii pacientului pe timpul bolii, dar încă nu s-a descoperit o terapie pentru vindecarea acesteia.”

„Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, cancerul este responsabil de 12,5% decese în întreagă lume, devansând numărul deceselor provocate la un loc de SIDA, tuberculoză şi malarie. Cancerul afectează unul din doi bărbaţi şi o femeie din trei, anual înregistrându-se între 10-12 milioane cazuri de bolnavi. În Uniunea Europeană cea mai des întâlnită formă de cancer în cazul femeilor este cancerul mamar, iar în cazul bărbaţilor este cancerul pulmonar.”

Nici viitorul nu arată prea bine, din păcate. Specialiştii spun că numărul celor care vor cădea victime cancerului în următorii 10 ani se ridica la 84 de milioane.  

”Medicii spun că nu există totuşi o explicaţie riguros ştiinţifică a înmulţirii îmbolnăvirilor, dar stresul ar putea fi un factor favorizant. De vină ar mai fi stilul de viaţă nesănătos care favorizează apariţia acestei boli, dar şi poluarea, aşa că nu ar trebuie să fie o surpriză faptul că cele mai multe cazuri de cancer se înregistrează în marile oraşe.”

Probabil nu există cuvânt cu o încărcătură mai mare de teamă, în zilele noastre, decât acesta. Şi, din păcate, ne întâlnim cu el din ce în ce mai des…

IDEI GENERALE

Până acum 10-15 ani, accentul era pus pe ideea unei cauze genetice, determinismul genetic era o dogmă şi se aştepta mult de la Proiectul Genomului Uman, cine îşi mai aminteşte. A fost o mare concentrare de resurse financiare şi umane a multor universităţi din toată lumea, pentru a se cartografia toate genele umane.

Având în vedere că suntem cei mai grozavi, profunzi şi complicaţi locuitori ai planetei, estimările oamenilor de ştiinţă aprecia numărul necesar de gene pentru o astfel de „capodoperă” mult dincolo de 100.000. Foarte probabil dezamăgirea a fost mare când, la final, abia s-au putut găsi în jur de 34.000 de gene.

Iar umilirea noastră a continuat când ne-am dat seama că un vierme microscopic compus din doar 969 de celule are 18.000 de gene, musca vreo 15.000, iar locul nostru nu este nici măcar lângă maimuţe: harta fizică a genomului uman diferă foarte mult de a lor, ceea ce indică că aceste organisme sunt diferite şi nu sunt înrudite cum se credea până nu demult (se spune că locul nostru este, mai degrabă, între bobul de orez şi musca de oţet). Mai mult chiar, organismul porcului şi al oii este mult mai asemănător cu cel al omului, motiv pentru care aceste organisme sunt clonate acum de către cercetători.

Aşa că s-a renunţat, în general, la a se da vina pe codul genetic pentru orice problemă gravă şi fără explicaţie.

În prezent, se acceptă că „starea de sănătate este determinată de patru factori cu următoarele ponderi (dl. D. Lazia):

-          factori ereditari sau biologici: 3%; şi pe viitor vor fi oameni cu predispoziţie genetică spre boală sau vor avea o viaţă intrauterină nesănătoasă, dar numărul acestora raportat la întreaga populaţie va fi mic;

-          îngrijirea sănătăţii: 12%; prin aparatura modernă de investigaţie, medicamente şi creşterea interesului pentru autoexaminare şi autoîngrijire;

-          mediul: 25%; sunt din ce în ce mai multe dovezi care demonstrează contribuţia factorilor de mediu (calitatea apei, aerului, cantitatea de substanţe toxice eliberate în mediu) la diminuarea stării de sănătate;

-          stilul de viaţă: 60%; dacă în trecut principala cauză a mortalităţii era boala infecţioasă transmisibilă, astăzi, bolile datorită cărora mor cei mai mulţi oameni sunt bolile cronice care rezultă din deteriorarea fizică şi mentală: bolile de inimă, cancerul şi accidentele vasculare cerebrale sunt responsabile pentru 70% din decese; cercetările medicale au demonstrat faptul că aceste boli sunt provocate (prin deteriorarea lentă şi imperceptibilă, în timp, ale sistemului cardiovascular şi imunologic), în cea mai mare parte, de stiluri de viaţă personală necorespunzătoare: ignorarea pericolelor stresului, fumatului, lipsei de mişcare şi alimentaţiei nesănătoase.

Concluzia: STILUL DE VIAŢĂ ESTE PRINCIPALUL FACTOR DETERMINANT AL SĂNĂTĂŢII!”

Auzim şi citim peste tot sfaturi de sănătate şi viaţă lungă, ce să mâncăm sau ce să nu mâncăm, de E-urile cancerigene din mâncarea noastră cea de toate zilele, că zahărul sau grăsimile sau lipsa de mişcare sunt periculoase.

Există un număr din ce în ce mai mare de oameni care adoptă „stiluri” sănătoase de viaţă, unii chiar ajung să mănânce doar crudităţi şi se simt, într-adevăr, mai bine decât ceilalţi. Dar şi unii dintre ei fac cancer…

Problema generală cu statisticile este că ele sunt bune să ne ajute să înţelegem şi să tragem concluzii despre prezent şi viitor din perspectiva trecutului.

Problema noastră este că absolut toţi dintre noi intrăm în contact cu toate acestea, ne stresăm şi suntem sedentari, dar nu toţi ne îmbolnăvim de cancer. Nu ştim, fiecare, din ce categorie facem parte: din cea norocoasă sau din cealaltă…care este destinul nostru…ce ne aşteaptă, cum se zice.

Nu e uşor de înţeles sau de acceptat de ce cineva fumează două pachete de ţigări pe zi (eventual face, într-adevăr, bronşită tabagică şi tuşeşte copios), mănâncă total „nesănătos” şi moare la 90 de ani într-un accident de maşină, iar altcineva (eventual chiar cel de lângă el) moare repede de cancer pulmonar la 40 de ani pentru că a fost fumător pasiv câteva luni sau câţiva ani.

Spunem că e nedrept, nimic nu pare să aibă logică şi, într-o astfel de situaţie, ne răzvrătim cu lacrimi împotriva sorţii, condamnând pe cine şi tot ce se poate condamna…până ne resemnăm.

Mai ales că  “Succesul majorităţii chimioterapiilor este jalnic… nu există nici o dovadă ştiinţifică referitoare la abilitatea de a extinde în mod apreciabil viata pacienţilor care suferă de cele mai comune forme de cancer organic… Chimioterapiile pentru cancerele maligne prea avansate pentru operaţie, care reprezintă 80% din totalul cancerelor, reprezintă un pustiu ştiinţific (scientific wasteland)”.

(epidemiolog biostatistician Dr. Ulrich Abel, Germania, Lancet 1991)

şi din câte văd în jurul meu, chiar dacă s-a ajuns la a 5-a sau a 6-a generaţie de chimioterapice, statisticile nu s-au schimbat într-un mod semnificativ.

PRIMELE IDEI

Mi-am început „cariera” de „terapeut naturist” copiind din Revista Flacăra (îi mulţumesc şi astăzi, când nu mai e printre noi, lui Adrian Păunescu) – prin ’88 – cu atenţia şi meticulozitatea unui scrib din vechime care transcria texte sacre, o reţetă „naturistă” de tratament a cancerului. Este faimoasa reţeta a lui Valeriu Popa cunoscută până astăzi sub numele de BG1 (Boli Grave 1 – de BG2 nu am auzit…).

Aparent totul era logic şi în regulă. Omul se autoînfometează până în stadiul la care organismul, având nevoie de resurse şi hrană pentru supravieţuire se va hrăni cu tumorile, resorbindu-le. Simultan, are loc o „trezire” a resurselor funcţionale biologice şi o dezintoxicare, care va împiedica apariţia ulterioară o bolii. Mai ales că, de obicei, acest tratament se începea după un post cu apă distilată de 21 de zile…

După 2-3 ani eram destul de dezorientat. Rezultatele erau aleatorii şi neconcludente, dacă le raportam la aparenţa cu care rămâneai citind Revista Flacăra, anume că toţi cei care ajungeau la Valeriu Popa, se vindecau.

După cum ştiu cei interesaţi din acei ani, au apărut alte şi alte cure şi idei – de la Oshawa la Breuss – şi confuzia chiar a crescut, pentru că ce era bine într-un loc era interzis în altul.

De exemplu, grâul încolţit era bun (zicea BG1) că era viu şi avea multe vitamine, minerale, enzime etc., dar nu era bun (zicea Oshawa) pentru că nu mai era yang, ci se convertise în yin prin încolţire, iar cancerul este o boală de yin, deci trebuie mâncat neîncolţit; trebuie să fie crud, ba nu – trebuie să fie fiert sau prăjit etc.…

Primul „punct de întoarcere” l-am avut la un Congres unde, într-o pauză, cineva i-a pus lui Valeriu Popa întrebarea care probabil stătea pe limbile tuturor (a mea sigur!, fiind inginer ca şi el J): cam cât la sută din cei care au ajuns la dânsul, s-au vindecat (fiind singura autoritate reală în materie, cu peste 20 de ani vechime)?

Răspunsul a fost năucitor: „Sincer? Cam 10-15%”.

În acel moment mi-a căzut cerul în cap şi mintea mea s-a oprit. Bine, înţeleg, exista şi o mare selecţie naturală impusă de duritatea postului iniţial cu apă distilată. Apoi văzusem şi eu oameni, după două-trei luni de revenire din boală prin tratament şi regim, renunţând – cu toate atenţionările – şi care au murit (la propriu) de dragul unor cârnaţi şi ceva sarmale în zi de Crăciun – au făcut icter mecanic, şi în trei zile au plecat dintre noi.

Dar…totuşi, 15% poate să spună şi medicina alopată că salvează din orice fel de patologie. Cel puţin. Şi atunci?

Nu mai înţelegeam nimic. „Biblia” mea erau reţetele de toate felurile, ceaiurile, dezintoxicările pe toate părţile şi regimurile alimentare. Şi reflexoterapia. Cu astea fusesem convins că se poate vindeca orice boală, dacă ai voinţă.

În acel moment mi-am reamintit acel dicton al lui Einstein, care spune: „Nici o problemă nu poate fi rezolvată la acelaşi nivel de cunoştinţe la care a fost creată.”

La urma urmei, care era diferenţa dintre abordarea medicală clasică şi a mea? Nu mare…vorbeam tot de chimie, biochimie, de vitamine, de anticorpi, lupta cu boala, toxine, numai că unele chimii par mai sănătoase că se trag direct din natură. Iar în corp, de fapt, tot o chimie lupta cu o altă chimie…

Mi-am dat seama însă că până atunci fusesem preocupat doar de cum se poate trata boala, dar nu-mi pusesem niciodată întrebarea de ce apare o astfel de boală la unii oameni?

AL DOILEA PAS

Mi-am mai dat seama că trebuie să fac o schimbare de paradigmă, ca să am o şansă de a merge mai departe.

Ajunsesem deja la facultate, asistent, şi timpul mi-a permis la fac „naveta” câteva luni la Bucureşti la primul curs serios de bioenergoterapie, organizat de Colegiul de Tehnologii Neconvenţionale al Universităţii Tehnologice Bucureşti, de un om deosebit de care auzisem de mult, dl. prof. dr. Alexandru Măruţă. Un adevărat pasionat de mulţi ani al domeniului, a reuşit să organizeze acest curs, care cred că a fost unic, aducând ca lectori oameni aparte care m-au ajutat să încep să înţeleg ce înseamnă această medicină.

Aşa că accentul l-am deplasat încet-încet către tratarea corpului energetic – nivelul superior unde, cum spune Einstein, totul era mai simplu. Aici o tumoare nu mai era un conglomerat extraordinar de celule în care aveau loc miliarde de procese foarte complicate, ci doar o structura energetică foarte densă (atât de densă încât energia începe să colapseze în substanţă) creată de o stază, un blocaj energetic.

De aceea se reface, de obicei, o tumoare după ce a fost extirpată: câmpul rămâne şi continuă să comande creşterea de masă.

Deci ceea ce trebuia făcut era să deblochezi meridianele respective şi să drenezi energia respectivă sau să o „extragi” de acolo, printr-o metodă specifică.

O mică paranteză. În acele vremuri de început au existat bioenergoterapeuţi care tratau doar prin alimentare/transfer de bioenergie (pe care o aveau în exces, natural sau dobândit) de la ei către pacient, plecând de la ideea că orice boală este datorată unui deficit energetic. Având în vedere că pe ansamblu aşa e, dar, în particular, aici e vorba de un exces local, tot ce au reuşit a fost să accelereze creşterea tumorilor, că doar şi ele aveau nevoie de energie – de aceea, din păcate, şi astăzi există medici care interzic pacienţilor tratamentele energetice. Dar recunosc că în astfel de situaţii au dreptate.

Lucrurile mergeau din ce în ce mai promiţător şi eram din ce în ce mai încântat de rezultate.

EXTAZ ŞI AGONIE

Până într-o zi în care a sunat telefonul (ştiţi, din acela mare, roşu, cu cifrele pe un disc şi fir cârlionţat, care suna îngrozitor de tare) şi o voce a început să-mi spună că este medic, că acum a ieşit din operaţia (la care am înţeles că asistase) socrului şi îmi cere ajutorul. Din Bucureşti. Eu, în Craiova.

Eram confuz şi uşor reticent. Am întrebat de unde au numărul meu. Răspunsul a fost atât de complicat, încât a trebuit să cred: o înşiruire de 5-6 nume din aproape tot atâtea localităţi, cu persoană de plecare un domn profesor de matematică pe care nu-l cunoştea, dar povestea spunea că dormise cu mine în pat la Mănăstirea Frăsinei, de Florii, cu vreo doi ani înainte… Iar aceasta era adevărat, îmi aduceam aminte vag de acel domn cu care împărţisem patul, alături de alţi doi „locatari”. Părintele Gheorghiţă era un drăguţ pentru că, în astfel de ocazii, când toată mănăstirea era plină precum Gara de Nord în timp de război (aşa îmi imaginam eu) şi oamenii dormeau peste tot, inclusiv pe jos în spaţiul din paturi, ne aduna pe cei mai „intelectuali” într-o camera mai mare si mai respirabilă, cu două paturi uriaşe. În care, chiar dacă erau uriaşe, eram suficienţi cât să ne simţim precum Stan şi Bran în cuşeta de tren.

În general, în astfel de perioade nu „socializam” pentru că nu simţeam nevoia să vorbesc şi nici nu mă duceam până acolo să mă ascult tot pe mine. Dar cu acest om, lângă care dormisem 3 nopţi (atât cât poţi „dormi” cu programul de la Frăsinei!) şi cu care nu schimbasem nici un cuvânt, am stat cinci minute de vorbă la despărţire, la poarta mănăstirii. Nu mai ţineam minte despre ce şi nici cum am ajuns să-i dau numărul de telefon, dar nici nu mai conta acum.

Situaţia nu era deloc bună din câte reuşisem să înţeleg. Era un om de 62 de ani, îl „deschiseseră” şi îl „închiseseră” la loc pentru că, cum se spune, era prea târziu. Găsiseră o tumoare „tentaculară” de 18 cm lungime, 8,5 cm lăţime şi vreo 4 cm grosime (imaginaţi-vă!) care „prinsese” ficat – colon – pancreas şi rinichiul drept…

Nu s-a mai pus problema vreunui tratament chimio sau radioterapic.

Câteva ore mai târziu primeam prin DHL un plic cu copii după actele medicale şi ecografii (le mai păstrez şi astăzi). Şi câteva fotografii.

***

Trebuie să mai fac o mică paranteză. În vremea aceea aveam un „tupeu” mare şi o încredere fantastică în tot ceea ce făceam şi să vă spun de ce. Cu ceva timp în urmă (în ’93), la primul drum la acel curs de care vorbeam mai înainte, în Gara de Nord m-am oprit la tarabele cu cărţi („ritualul” meu de când mă ştiu). Se întindeau pe câteva zeci de metri (de la actualul McDonalds până la intrarea la metrou), sute şi sute de coperţi…ştiam că dacă e ceva interesant şi folositor, o să-mi „sară în ochi”. Şi aşa a fost.

Am întins mâna aproape hipnotizat spre o cărticică mică şi subţire (de fapt, un caiet…), atras de piramida de pe copertă şi de titlu de pe pagina doua care mi se părea că ascunde o umbră de umor: „INIŢIERE ÎN AUTOCONTROL şi nu numai…” de Dan Seracu. Pe ultima coperta mi-a atras atenţia un rând: „Este uimitor că un asemenea individ este lăsat în libertate şi nu este închis într-un Laborator de Cercetare.”

Zilele următoare, într-o pauză a cursului de bioenergoterapie, am auzit că undeva, în Bucureşti, începe un curs de Autocontrol, susţinut de Dan Seracu. Cărticica o citisem din prima noapte, eram deja „fan” şi în tot timpul liber din mersul cu metroul închideam ochii şi repetam exerciţiile din carte.

Aşa că în ziua respectivă am fost printre primii care am luat loc pe un scaun în sala unde urma să se desfăşoare, pe parcursul mai multor săptămâni, cursul de Autocontrol. Era o casă mare şi frumoasă de lângă Primăria Capitalei, la vremea aceea sediul Partidului lui Nica Leon.

L-am avut apoi pe acest Om cald şi deosebit lector şi în cadrul celuilalt curs şi astăzi habar n-am să spun cât de mult din ce sunt îi datorez şi lui Dan Seracu. Dar probabil că foarte mult!

Unul din lucrurile cele mai folositoare pe care le-am învăţat de la acel curs de Autocontrol, de care însuşi Dan era cucerit, a fost modul în care să fac tratamente la distanţă. Eram fascinat de tehnică şi de rezultate, mult mai rapide şi mai profunde chiar decât într-un tratament proximal.

Să ne întoarcem.

***

Aşa că am zis „Da” fără să stau prea mult pe gânduri, pentru că nu găsisem ceva până atunci care să nu răspundă la acest tip de tratament. Si să fiu sincer, era chiar o provocare! Timp aveam şi, oricum, nu voiam nimic pentru efort.

„Este spovedit? Împărtăşit?”

***

Aşa îmi spusese părintele Gheorghiţă la început: „Nu iei pe nimeni în tratament dacă nu e spovedit şi împărtăşit!”

Şi aşa am făcut.

Numai că după vreo jumătate de an, i-am spus că toţi se uită la mine ca la un nebun şi renunţă (nu uitaţi că vorbim de anii ’90-’95!). „Atunci ia-i în tratament, dar până la sfârşitul tratamentului fă tot ce poţi să-i lămureşti”, mi-a răspuns părintele. Şi, în general, cât a depins de mine am făcut.

***

Aşa şi acum.

„Nuuu!” a fost răspunsul în receptor. „El a fost ofiţer”. Asta, probabil, trebuia să spună tot. Şi, pentru mine, chiar spunea. Şi tata a fost ofiţer…

Am „negociat” că vor vorbi cu el şi vor găsi un mod de a rezolva acest aspect.

Acum, a doua problemă: „Dânsul ştie că are cancer?”

„Nu, şi nu vrem să-i spunem. I-am spus că a avut o infecţie hepatică, că l-am operat şi acum e bine, e în convalescenţă.”

„De ce?”

„Păi toată viaţa a zis că dacă ar afla vreodată că are aşa ceva, s-ar arunca pe geam. Şi îl credem în stare!”

***

Părintele îmi spusese că oamenii trebuie să ştie ce boală au (la vremea aceea nu prea înţelegeam de ce, dar bănuiam că dânsul ştie mai bine). Am reuşit să obţin o a doua promisiune, că îi vor spune după ce se va face bine…

***

Cu aceste două „angajamente” am început „lupta”. Îi sugerasem un regim de hrană cât de cât natural, atât cât putea să urmeze în spital, iar de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, îi făceam câte un tratament care dura 40-50 de minute. Seara aflam veşti la telefon.

După două săptămâni a apărut o altă problemă. Era iunie-iulie, foarte cald – mai ales în spital – şi operaţia se suprainfectase, omul era şi supraponderal, făcuse febră şi toţi erau agitaţi. Nu mai răspundea la nici un antibiotic, era luni şi abia lunea viitoare se întorcea din America chirurgul care îl operase, „mâna întâi”, să-l redeschidă şi să cureţe infecţia.

Nu le-am spus decât că o să încerc să-l ajut.

Aşa că am lăsat deoparte puţin tumoarea, să mă „ocup” de tăietură. A doua zi, marţi seara, situaţia era neschimbată. Dar eu îmi vedeam de treabă mai departe. Şi joi dimineaţa s-a produs „minunea”. M-a sunat tot ginerele, agitat şi exuberant. Peste noapte, toată acea tăietură infectată de peste 25 de centimetri lungime (am văzut-o şi eu mai târziu) era curată, închisă, doar la o margine, pe lângă tubul de drenaj, mai era puţin umedă. Nici urmă din infecţia dinainte. Se uitaseră toţi medicii la ea toată dimineaţa „ca la o minune”.

Fără să judec – parcă subconştientul meu avea nevoie de o confirmare – am întrebat: ”Cum arată cicatricea?”

Tânărul doctor din partea cealaltă a firului era audibil încurcat. „Nu ştiu cum să vă spun…n-am mai văzut niciodată aşa ceva…parcă e făcută din multe cerculeţe suprapuse…arată ca o…(şi a urmat cuvântul magic care doar pentru mine avea sens) sudură cu arc electric!”

Spun „avea sens” pentru că fusese singura ideea care îmi venise în cap acolo, în timp real – în timpul tratamentului, să fac la final, după ce „curăţam” rana. O „sudam” perfect, de la un capăt la celălalt.

***

„Minte de inginer, la ce altceva puteai tu să te gândeşti”, spunea cel mai bun prieten medic al meu, D.H., cadru universitar, de câte ori îi povesteam câte o astfel de „soluţie tehnică” din tratamentele mele.

Frumuseţea era că funcţionau perfect. Este uluitor cât de „ascultător” este corpul la imaginile noastre mentale şi cât de repede le pune în practică – şi de fapt aşa am înţeles, de la o întâmplare la alta, de ce este atât de important pentru noi ce gânduri întreţinem în mintea noastră…

***

După 4-5 săptămâni i-am rugat sa facă o nouă ecografie. Tumora avea acum aproximativ 8 cm x 4 cm x 3 cm, ceea ce însemna că volumul ei scăzuse aproape de 6 ori.

Peste încă 3 săptămâni, dispăruse cu totul!

Uaaau!! o să ziceţi. Aşa am zis şi eu.

Numai că, din păcate, povestea nu se termină aici, cu acest „Happy-end”.

După încă câteva săptămâni, am avut drum prin Bucureşti şi l-am văzut pe acel om, să facem o evaluare „pe viu”.

M-am întâlnit în gară cu cel cu care ţinusem legătura la telefon, domnul doctor, care îmi spunea entuziasmat că vrea să se mute la Craiova atât cât este nevoie, ca să înveţe şi el o altă medicină.

După ce l-am lămurit cu greu că nu e nevoie, pentru că are de unde învăţa în Bucureşti, am aflat cu părere de rău că cele două „probleme” rămăseseră nerezolvate. Deocamdată. Voiau să-l lase să se refacă la ţară peste vară, vorbiseră cu un preot pentru septembrie (era sfârşitul lui iulie) să se întâlnească şi să stea de vorbă cu dânsul şi atunci doreau să-i spună ce se întâmplase de fapt.

Simţeam că ceva nu era în regulă, chiar dacă, la evaluare am găsit un om perfect sănătos.

Mi-am adus aminte că prognoza iniţială fusese de trei luni. Ei bine, omul a murit în acele zile, în limita acestor trei luni! S-a culcat dimineaţa înapoi în pat, că se simţea obosit şi nu s-a mai sculat. S-a spus „Stop cardiac”, pentru că la autopsie nu au găsit nimic…

Inutil să încerc să vă descriu sentimentul de zădărnicie şi deprimarea care m-au cuprins. Timp de aproape o săptămână am umblat buimac, neştiind ce să fac, dacă să renunţ la tot, să rămân liniştit la catedră şi să-mi văd de doctorat şi carieră sau să mă duc să vând îngheţată sau să fac agricultură sau… La ce bun au fost toată munca, speranţa şi bucuria celor din jurul lui? Cineva mi-a spus că tot a fost ceva bun, că nu s-a chinuit. Eu ştiu dacă o fi aşa?

ACUM ÎNCOTRO?

Nu mai îmi aduc aminte cum ajuns la Frăsinei, într-o vâltoare sufletească care nu se mai oprea, l-am aşteptat pe părinte până spre dimineaţă cu sufletul la gură să ajungă în cameră să stăm de vorbă. Am început să-i povestesc, m-am pierdut cu firea şi nu-mi mai puteam stăpâni lacrimile, nu m-am oprit şi nu mi-am ridicat privirea din pământ până n-am terminat.

Şi atunci am avut surpriza vieţii mele: părintele zâmbea! „Părinte, de ce râzi?! Eu vin la matale disperat şi matale râzi de mine…” (avusesem impresia că râdea chiar) aproape am strigat.

„Eu ţi-am spus că tu nu faci nimic, că dacă nu salvezi sufletul, nimic nu faci! El trebuia vindecat, nu trupul. Uite, trupul s-a vindecat, da’ dacă sufletul a plecat, gata! Ai rămas doar cu trupul! Şi la ce-ţi foloseşte?”

Într-adevăr, nu a folosit nimănui la nimic. Şi acum, încotro?

Încă nu ştiam, dar ajunsesem în faţa celei de-a doua schimbări de paradigmă.

După vreo două luni de frământări, mi-am adus brusc aminte o expresie care îmi intrase pe o ureche şi îmi ieşise pe cealaltă: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” (Matei 15.11).

Nu ştiu cum este ea interpretată dogmatic, dar lumina care se aprinsese în capul meu în acel moment, eram undeva pe stradă, parcă scria cu litere de foc pe cer: nu te îmbolnăveşte ce bagi în gură, ci ce scoţi pe gură!

Ce înseamnă asta??

Aşa am pornit din nou drum, încercând să aflu ce este omul şi cum se îmbolnăveşte, ca să înţeleg şi cum se poate vindeca.

Am devenit iar student „la zi” la o facultate medicală, am vorbit cu preoţi, terapeuţi şi vindecători, am citit toate cărţile care aveau cuvântul „om”, „suflet” sau „spirit” pe copertă, am fost la toate cursurile, seminariile, workshop-urile, adunările, întrunirile etc. etc. etc., în care era vorba de ceva legat de terapie sau vindecare.

Am înţeles că dacă vrei să cunoşti trecutul unui om, priveşte-i corpul, iar dacă vrei să-i cunoşti viitorul, uită-te la mintea lui

Încet-încet, am înţeles că totul e mult mai complicat decât crezusem până atunci, că tot ceea ce trăim în prezent are o explicaţie şi este rezultatul unui trecut („culegem ceea ce am semănat”) mai mult sau mai puţin personal şi îndepărtat.

Am înţeles că suntem tributari propriei noastre copilării, dar şi moştenirii „constelaţiei” noastre de familie.

Că este important cât ai iubit sau ai urât, cât ai pierdut sau cât ai câştigat, cât ai suferit şi cât de fericit ai fost.

Că este mai important cum judeci, cum iubeşti, cum ierţi, cum trăieşti în pace, decât ce mănânci şi de unde bei apă (fără a spune acum că asta nu este deloc important).

Am înţeles că este important (dacă nu cel mai important…) şi cum mori, nu doar cum trăieşti, precum şi că mori aşa cum ai trăit.

Şi multe-multe altele care s-au adunat în ultimii 15-16 ani.

CONCLUZII

„Toate cancerele implică o funcţionare defectuoasă a genelor care controlează creşterea şi diviziunea celulară, dar numai 5–10% din cazurile de cancer sunt ereditare (persoanele care sunt mai predispuse la un anumit tip de cancer).

Restul cazurilor de cancer nu sunt ereditare, dar ele rezultă din mutaţii genetice apărute în timpul vieţii (datorită unor factori interni sau externi).”

Societatea Americană a Cancerului (http://www.cancer.org/)

Care sunt „factorii interni sau externi”? Multe de spus.

Trecem mai jos în revistă principalii factori consideraţi răspunzători pentru aceste mutaţii genetice:

• Combinarea radiaţiilor naturale sau artificiale.
• Substanţele chimice cu efect cancerigen ingerate pe toate căile:
• prin ceea ce mâncăm (aici intră şi unele medicamente),
• prin piele (din coloranţii hainelor şi cosmetice)
• odată cu aerul pe care îl respirăm.
• Infecţii virale: virus oncogen cu ADN: virusul Papiloma care provoacă veruci, adeno-viroze, hepatic (Eptein-Barr); virus oncogen cu ARN-ul limfoamelor.
• Anumiţi hormoni, în special estrogenii, sunt favorizanţi pentru procesele neoplazice.
• Deficitul de unele vitamine şi oligoelemente.
• Câmpul radioactiv şi electromagnetic al spaţiului în care trăim.

Am plecat de la aceste ipoteze şi de la o definiţie extraordinară a bolii pe care am găsit-o la un moment dat: „boala, departe de a fi o entitate care ne invadează din exterior, este cea mai bună soluţie de supravieţuire pe care o găseşte corpul nostru pentru putea face faţă situaţiilor pe care chiar noi i le-am oferit”.

În acest moment, plecând „de jos în sus”, ideile pe care am reuşit să le leg între ele arată astfel:

1. Probabil în 90% din cazuri, în planul fizic cauza unei tumori o reprezintă mutaţiile genetice datorate prezenţei în ţesutul respectiv al unui câmp radioactiv (valabil şi pentru leucemii). De celelalte 10% sunt răspunzătoare alte cauze, posibil dintre cele prezentate mai sus.

2. Acest câmp este generat de o substanţă radioactivă, fixată în respectivul ţesut. Am determinat existenţa a cel puţin şase elemente chimice diferite prezente uzual în mediul nostru, mai ales în aer, care odată „fixate” într-o zonă a corpului vor determina, de obicei după mai mulţi ani, acele „mutaţii genetice” responsabile.

Afinitatea unei substanţe chimice pentru un ţesut anume ţine, probabil, de frecvenţa proprie a celor două entităţi. Probabil frecvenţa proprie a organului respectiv se îndepărtează mult de cea normală şi se apropie, ca valoare, de cea a substanţei respective, astfel încât se pot „percepe” reciproc şi pot interacţiona. Aşa se face că unele substanţe se fixează în structura osului – generând un cancer osos, iar altele trec prin acesta şi ajung la măduva osoasă hematopoietică – şi apare un anumit tip de leucemie (funcţie de substanţă). Sau altele au predilecţie pentru sistemul limfatic şi rămân acolo.

O poveste

În urmă cu mulţi ani, în 1995, am întâlnit o pacientă, avea 15 ani, era voleibalistă şi îşi făcuse o radiografie a gambelor în urma unei lovituri la picior. Surpriza: tibia membrului drept avea în partea superioară o cavitate care pornea de la nivelul periostului, mare aproape cât un ou de găină. Părea ca şi când o ciocănitoare încercase să-şi facă cuib în interior, mai rămăsese un perete subţire de câţiva milimetri. La tomograf, făcut în Bucureşti la Foişorul de Foc, imaginea arăta ca două cercuri care se ating într-o parte – unul exterior, limita osului – şi unul interior închis la culoare (golul), iar intre ele mai era, alb, substanţă osoasă ca un perete subţire.

Venise acasă cu indicaţia de a reîntoarce după trei săptămâni la Bucureşti.

Ceea ce simţeam acolo era prezenţa radiului, care „topea” încet celulele osoase. În acele trei săptămâni am reuşit să ne întâlnim de nouă ori, dar a fost suficient ca să se elimine tot, iar corpul să execute comanda de regenerare a tramei osoase.

La următoarea investigaţie, când s-au prezentat la spital, osul era complet, mai exista o foarte mică diferenţă de densitate între cele două zone.

Inutil să vă descriu reacţia tuturor medicilor, cineva a propus, din curiozitate chiar o puncţie osoasă…

O altă substanţă radioactivă din seria actinidelor am găsit-o în sistemul limfatic al unui bărbat, diagnosticat cu boala hodgkin. După câteva luni de tratament, acesta s-a recuperat în totalitate şi nu a mai avut recidive nici până astăzi, după 16 ani.

Există şi o clasă de substanţe radioactive care nu determină apariţia tumorilor, ci doar modifică structurile sau necrozează, ducând către bolile autoimune (schimbă într-atât de mult frecvenţa proprie a organului respectiv, încât nu mai este „recunoscut” de organism şi acesta îl „atacă”), până la scleroză multiplă, Parkinson, schizofrenie, sindrom Down, autism etc.

Foarte puţine din acestea sunt într-adevăr transmise genetic (aşa cum se spune), putând exista cel mult o moştenire a unui teren cu anumite predispoziţii – mecanism care ţine de câmpul informaţional-energetic al pacientului – şi nu de gene. Vom discuta despre acestea în alte locuri (Despre bolile grave).

3. De obicei, organismul rezistă acestei „agresiuni” între 9 şi 14-15 ani până când apare prima celulă malignă. Experienţa m-a făcut să ajung la concluzia că Valeriu Popa avea dreptate când spunea că „un cancer are nevoie de 15 ani să apară”. Din păcate, în prezent acest timp s-a micşorat, coborând în unele cazuri chiar spre 6-7 ani.

Vorbim de adulţi, la copii lucrurile evoluează mult mai rapid, iar depozitele toxice se formează, de obicei, în perioada intrauterină.

Încă o poveste

În 2005 primeam la evaluare o doamnă tânără diagnosticată cu cancer muscular, extirpase deja la Cluj tricepsul de la unul din braţe.

A fost una dintre cele mai grele discuţii pentru că doamna era chiar medic oncolog, iar eu ascultam descumpănit explicaţiile. Nu mă cutremura povestea pe care o ascultam – despre tipul de celule maligne sau prognoza de şapte luni de zile (maxim! conform istoriei medicinii), ci apatia cu care vorbea (pe o scară psihologică, este ultima treaptă înainte de sinucidere).

Am întrebat-o până la ce nivel doreşte să ştie ce urmează să-i facem. Eram blocat, pentru că nu ştiam de unde să încep, având în vedere că ştia tot despre boala respectivă.

„Nu mă interesează”, mi-a răspuns plat şi sec, „ştiu exact ce va urma, pot să vă scriu pe o hârtie cum va fi viitorul, săptămână de săptămână”.

Ce puteam să zic?

„Am venit că am încredere în prietena mea (medic voluntar la noi în Fundaţie) şi pentru că, oricum, n-am unde să mă duc.”

„Aţi început tratamentul?”

„Ce tratament?”

„Chimioterapia, radioterapia?…”

Răspunsul a fost năucitor:

„Păi ce, sunt nebună??”(!!!)

Fără cuvinte!

Acest om a venit la tratament trei luni zi de zi, apoi la două zile, apoi la trei, o dată pe săptămână şi cum a mai fost programul, fără nici o vorbă, obiecţie sau întrebare, cu punctualitatea unui tren…dintr-o ţară civilizată.

A avut o perioadă dureri în coapsa stângă şi într-unul din antebraţe, acolo unde descoperisem alte depozite, iar celulele deja erau premaligne.

„Nu v-am crezut când mi-aţi spus prima oară, la evaluare, dar probabil că aţi avut dreptate”.

Nu am reuşit să o fac să nu-i mai fie teamă.

„Ştiu că poate recidiva oricând…”

Au trecut 7 ani de atunci, ne-am mai întâlnit prin magazine, am descoperit că avem acelaşi dentist şi, odată, am întrebat-o în glumă: „Tot acolo lucraţi?” (am încercat să mă pun în locul ei şi n-am reuşit să-mi răspund la întrebarea asta…).

A zâmbit.

„Şi ce vrei, să mă fac medic de cartier?”  

4. Dintr-un punct de vedere, organismul reacţionează mai degrabă ca o scoică care creează o perlă, creând o tumoare prin care să „învelească” acel depozit radioactiv, pentru a se proteja. De cele mai multe ori, este suficient să îndepărtăm din locul respectiv acea substanţă şi câmpul radioactiv remanent, pentru ca tumoarea – pierzându-şi sensul – să intre într-un proces de resorbţie.

Ideea este importantă şi, după câţiva ani de căutări, am reuşit să găsesc un ansamblu de tehnici terapeutice care, puse cap la cap, în câteva luni să facă acest lucru.

În 1995 întâlneam o pacientă cu cancer vezical, operat, recidivat şi reoperat.

Nu a putut suporta chimioterapia şi a renunţat la ea.

În interiorul vezicii am găsit încă două formaţiuni energetice care se dezvoltau şi se pregăteau să apară.

Am făcut „curat”, iar după un timp medicul (care descoperise şi prima formaţiune) i-a confirmat că „Gata, ai scăpat!”.

Iar cei 17 ani care au trecut au arătat că aşa a fost.

5. De aceea este foarte importantă purificare organismului – pentru a putea elimina toxinele – şi nivelul de funcţionare al sistemului imunitar.

Folosim pentru aceasta cele mai puternice metode naturale de curăţare şi stimulare a organismului, descoperite în acest domeniu şi verificate „pe pielea noastră”.

Un exemplu trist

Am cunoscut odată o pacientă tânără, cu cancer genital în ultima fază, era deja acasă, imobilizată şi semiconştientă.

După două luni de tratament şi regim strict, îşi revenise în mare măsură. Încă nu făcea eforturi fizice mari, dar stătea şezând şi îşi ajuta copii la teme, iar lucrurile păreau să meargă în direcţia cea bună.

Până de sărbătorile de iarnă când a primit singură vizita unei vecine de bloc, asistentă medicală. Aceasta când a auzit ca ea nu mai mâncase de trei luni carne şi mâncare gătită i s-a părut că acest lucru este revoltător şi impardonabil de inconştient, care îi va pune sănătatea în pericol (!) Aşa că i-a adus să mănânce oarece sarmale şi cârnaţi, ca să se mai refacă şi să mai prindă putere.

Drept care, femeia s-a îngălbenit a doua zi, a făcut icter mecanic şi ne-a părăsit în trei zile.

Pe moment nu am înţeles ce s-a întâmplat, adevărul l-am aflat după mai bine de una an, întâlnindu-mă cu sora ei pe stradă.

6. Întotdeauna, când a fost vorba de mai multe tumori – aşa-numitele „metastaze” – am descoperit că, de fapt, este vorba de tumori independente, fiecare cu depozitul ei radioactiv (chiar şi cu substanţe diferite) şi cu „istoria” ei.

Nu vreau să spun neapărat că nu există metastaze, ci doar că până acum nu am întâlnit nici o situaţie în care „corpul” pacientului să „spună” aşa ceva. Aşa că, cel puţin deocamdată, sunt de acord cu următorul pasaj din canadianul Globe and Mail – 19 August 2004, în articolul “Cercetătorii urmăresc testele de sânge pentru cancerele de sân”:

“Vânătoarea celulelor canceroase în fluxul sangvin a durat 10 ani şi nici o tehnologie existentă nu a reuşit să izoleze în mod cert o singură celulă tumorală, dintre milioanele de celule roşii şi albe conţinute în orice mostră de sânge uman.”

Şi înclin să dau dreptate şi dr. Hammer, pentru că pare să aibă logică raţionamentul lui:

„Celulele în general şi celulele canceroase în mod special, nu îşi pot schimba, sub nici o formă, structura lor histologică sau să treacă de bariera bacteriană.”

şi că „trebuie, de asemenea, să ne întrebăm:

• de ce celulele canceroase rareori se răspândesc la ţesuturile vecine, de exemplu: de la uter la cervix?
• dacă celulele canceroase călătoresc prin sânge, de ce nu este atunci scanat sângele donat, pentru a căuta celule canceroase?
• de ce nu sunt atunci găsite o multitudine de tumori în pereţii vaselor de sânge ai pacienţilor bolnavi de cancer?”

7. Depozitele toxice se creează în zonele de stază energetică puternică. Blocarea mişcării energiei frânează local curgerea tuturor fluidelor, precum şi metabolismul, ceea ce explică intoxicarea ţesutului respectiv.

8. Stazele energetice respective sunt, întotdeauna, urmarea unui puternic şoc emoţional. Acest şoc va iniţia derularea unuia mod specific de funcţionare a corpului fizic – ca un „program” care până atunci a stat liniştit în „kit” şi acum, instalându-se, începe să „ruleze” – pe care noi îl numim „boală”.

Din nou, îi dau dreptate lui Hammer, care descrie astfel „criteriile conflictului biologic” – o traumă suficient de puternică pentru a putea declanşa în timp boala:

• Este trăit dramatic (stresant, intens, perturbator, copleşitor).
• Surprinde individul total nepregătit.
• Are conţinut conflictual (menţine un  stres care domină în totalitate).
• Este trăit în solitudine.
• Nu are rezolvare imediată.

Un singur lucru încă nu mi se leagă cu ceea ce susţine Hammer în teoria lui, de altfel fascinantă şi seducătoare, şi anume faptul că el identifică această traumă în trecutul apropiat, în ultimele luni dinaintea declanşării bolii în planul fizic.

Înclin să cred că acea traumă este doar cea care a „umplut paharul”, doborând ultimele redute de apărare ale organismului – şi nu cea originară.

9. Un astfel de „program” de boală odată declanşat, este extraordinar de puternic şi se va derula automat după propriile-i legi.

Pe lângă programele ancestrale de „supravieţuire” – fascinante,  avem în noi multe „programe” în diferite stadii de dezvoltare şi nivele de funcţionare, structurate de traumele noastre, „contractele sufletului”, credinţele şi convingerile care ne coordonează existenţa.

Ele rulează de obicei neauzit în „background”, dirijându-ne din subconştient acţiunile, reacţiile, „obiceiurile” şi tiparele. De aceea se spune că, de fapt, noi nu acţionăm, ci reacţionăm prestabilit, ca un automat.

Tocmai de aici vine şi problema: noi credem că viaţa noastră se desfăşoară pe baza conştientului, dar, conform studiilor, 95% din viaţa noastră este dirijată de subconştient – care se comportă ca un „magnetofon” – iar subconştientul este de milioane de ori mai puternic decât conştientul

Un părinte scria undeva că „noi nu facem lucruri, ci sub-lucruri”, referindu-se la aceeaşi idee. Instantaneu, m-am gândit: „înseamnă că nu acţionăm ca nişte oameni, ci ca nişte sub-oameni!”.

Atunci, cum acţionează oamenii?

Ce înseamnă să fii om?

O altă poveste cu final trist

Cu mai bine de zece ani, am primit în tratament o pacientă cu cancer de sân, operată şi cu chimioterapia făcută la Paris.

Era la cinci ani de la operaţie, acum însă boala recidivase cu „metastaze” hepatice. Începuse din nou chimioterapia, dar apoi au apărut metastaze vertebrale şi renale, drept pentru care s-a întrerupt tratamentul… Am găsit-o acasă, cu ascită, subfebrilă şi descurajată, vorbind mereu de copii ei pe care nu o să mai apuce să-i vadă crescând.

După aproape nouă luni de tratament, situaţia era alta.

Redevenise o femeie activă şi importantă în oraşul nostru, cu analizele perfecte („de bărbat”) şi un tomograf care spunea că nu mai are metastazele renale şi osoase, rămăsese una la ficat – cele trei tumori relativ mari se contopiseră într-una singură şi mult mai mică, capsulată şi necrozată la interior (spre mirarea tuturor, dar am observat de mai multe ori acest mecanism: tumorile care au fost tratate chimioterapic rareori se resorb, de obicei se reduc la o dimensiune minimală după care rămân aşa, în starea descrisă mai sus).

Şi într-o zi mi-a spus:

„Doctorii spun că acum pot suporta chimioterapia şi că trebuie să o fac pentru tumoarea de la ficat. Crede-mă că nu pot să refuz, dacă o fac o să mi se spună că sunt inconştientă şi nu mă gândesc la copii şi mi se vor închide toate uşile.  Ştiu că tu nu prea eşti de acord, dar vreau să mă înţelegi şi să nu mă părăseşti.”

Au urmat aproape doi ani de chimioterapie făcută la Bucureşti, a schimbat trei sau patru „loturi” de pacienţi – şi implicit de tip de medicament, era din ce în ce mai rău, cu tot ajutorul pe care încercam să i-l dau.

Ajunsese iar în pat, epuizată şi fără răspuns la întrebarea pe care i-o puneam de câte ori se întorcea de la Bucureşti: ”Ce au spus, câte şedinţe mai faci?”

Ridica din umeri. „Nimeni nu-mi spune nimic”. Mai ales ca tumoarea de la ficat începuse iar să crească…

Până într-o zi când, în loc să ne apucăm de tratament, m-a rugat să mă aşez să vorbim puţin.

„Ştii ceva? Eu cred că din cauza ta nu pot să mor… Vreau să facem o săptămână pauză.”

După patru zile a plecat.

Singura urmă de lumină cu care am rămas, a fost faptul că a plecat oarecum mai împăcată relativ la copii. Erau amândoi deja la un liceu din Paris…

GÂNDURI ŞI POVEŞTI DESPRE SUFLET

Să nu uităm că viaţa este, de fapt, o călătorie a sufletului care suntem, şi nu a minţii noastre, aşa cum credem.

Ca să înţelegem, vă mai spun o poveste.

Acum câteva luni, am avut în tratament pentru câteva zile un om aflat în ceea ce se numeşte „fază terminală”. Chiar dacă abia mai putea să se mişte, era relativ tânăr şi încă spera şi îşi dorea să se facă bine, atât el cât şi soţia dânsului.

Sufletul lui (el) însă era oprit la jumătatea unei scări, se uita când în sus – spre Fiinţe de Lumină, când în jos – spre capătul scării unde se afla soţia, chemându-l către ea… a mai stat în acest loc câteva zile, până s-a hotărât şi…a început să urce spre Lumină.

Iar el, în cabinetul meu, continua să-mi povestească despre vindecarea mult aşteptată!

Şi o altă întâmplare, cu relevanţa ei.

Odată, într-o „constelaţie”, unuia dintre cei care participau la constelare i s-a făcut rău şi a simţit nevoia să se întindă pe jos. Asta se întâmplă de obicei atunci când persoana al cărui loc îl „ţine” respectivul, este decedată.

Întrebat cel pentru care se făcea constelaţia cine este acea persoană, răspunsul a fost „Tata”.

„Ce e cu el?”

„Nimic, acum e bine”:

Pe scurt, cu un an înainte fusese grav bolnav de cancer, l-au dus „în pătură” până în Brazilia la John of God şi se întorsese pe picioare. De atunci era relativ bine şi îşi găsea de lucru prin casă.

„Surogatul” a fost întrebat pe urmă: „Tu cum te simţi?”

Răspunsul mi s-a părut îngrozitor.

„Mă simt foarte rău, iar eu trebuia acum să fiu liber şi fericit. Dar sunt aici şi trăiesc pe un timp de împrumut..”(!!!)

Asta trăia, de fapt, sufletul lui! Are rost o astfel de viaţă? Şi pe al cui timp? Pentru că, dacă e „de împrumut”, înseamnă că nu e al lui…

Dacă sufletul vrea să plece şi declanşează astfel de procese patologice, probabil este pentru că a constatat că s-a îndepărtat prea mult de la scopul pentru care a venit pe Pământ şi stă degeaba mai departe – iar timpul este preţios.

Cineva chiar spunea că „Timpul este Dumnezeu”, lucru dureros pentru că majoritatea dintre noi, aşteptând permanent ceva ce urmează să se întâmple în viitor, avem o singură obsesie: „cum să facem să treacă timpul mai repede?” şi apelăm la toate soluţiile ca să fim cât mai inconştienţi de trecerea lui, „să nu ne plictisim”. Cred că e trist să te plictiseşti cu tine însuţi…

Nu realizăm cu adevărat că e timpul vieţii noastre, că nu e infinit şi că e singura şi cea mai mare comoară pe care am primit-o la naştere…

Şi nu ştim că una din cele două întrebări pe care ni le va pune Tatăl când vom ajunge la El, va fi: „Ce ai făcut cu timpul pe care ţi l-am dat Eu?”

În acel moment, orice scuză sună a gol…

De aceea, sufletul este cel care trebuie „recuperat” din toate traumele trecutului în care s-a făcut „ţăndări”, ajutat să se vindece şi lămurit că merită să rămână mai departe în „joc”.

Acest lucru înseamnă, de fapt, o schimbare de soartă (cea prezentă este clar că se apropie de final) sau, cum mai spunem noi, trecerea pe o altă „linie de timp”, care merge mai departe.

Sau chiar construirea unui nou destin – trasarea unei noi hărţi mitice, cum spunem noi.

„Şapte tumori la doi sâni: trei cu patru”.

Aşa îşi începea povestea acum 16 ani o doamnă, asistentă de fizioterapie în Herculane, la faimoasa vilă Belvedere – loc în care am petrecut fericit mult timp până în anul 2000.

Avea 45 de ani şi se programase la operaţie la Arad. Un cancer lent, care i-a dat timp şi curaj să amâne operaţia.

Îmi aduc aminte cu drag de această poveste, pentru că reacţia ei la tratament a fost fabuloasă. După opt şedinţe mai avea o singură tumoare, cât o boabă de mazăre, care a dispărut brusc în a noua şedinţă (care a fost şi ultima), moment care i-a provocat o durere acută şi violentă care a făcut-o să ţipe şi aproape să sară de pe pat.

Am tresărit şi eu, speriat, întors brusc din „lumea” în care stătusem până atunci cu ochii închişi. A urmat momentul în care ea s-a speriat de faţa mea – „parcă erai semitransparent!”

„Am simţit cum mâna ta a pătruns prin carne, a apucat cu două degete tumoarea şi a scos-o brusc! Şi acum mă doare ca la o extracţie de măsea!”

Priveam amândoi fascinaţi cum, în locul în care cu o oră mai înainte se simţea „bobul de mazăre”, acum era o „depresiune” şi un gol în care îţi ”scăpa” degetul când treceai peste el.

***

Fenomenul s-a mai întâmplat odată cu o pacientă din Craiova, care m-a amuzat că a găsit aceeaşi comparaţie, cu extracţia de măsea.

Nu ştiu cât de mult le-am convins că nu a fost mâna mea, dar eu ştiu sigur acest lucru, pentru simplul motiv că în acel moment nu mă gândeam la aşa ceva, iar procesul pe care încercam eu să-l declanşez şi să-l menţin era mult mai complicat…J

Dar de aceea ştiu că nu suntem singuri şi că trebuie să mulţumim celor de deasupra noastră care ne ajută.

***

După aceea, acea doamnă s-a botezat (dar nu numai ca să scape de gura mea), s-a înscris la Facultatea de Drept, a terminat şi studiile postuniversitare, a renunţat la locul ei de muncă şi, zece ani mai târziu, a ieşit la pensie dintr-o cu totul altă poziţie. Şi nici ea nu mai era aceeaşi…

Iar astăzi aştept să ne revedem, să mai stăm de vorbă.

O altă poveste.

Prin 2003 sau 2004, o foarte veche prietenă venea cu o veste grea înainte de Sărbătorile de iarnă. Soţul ei fusese diagnosticat cu „cancer gastric cu metastaze hepatice”, operat imediat la Bucureşti de cel mai bun chirurg în domeniu, acum nu mai avea stomac şi din ficat mai rămăsese 15%.

O primă observaţie: corpul lui spunea că „metastazele” nu sunt metastaze, iar acest lucru a fost confirmat câteva săptămâni mai târziu de analiza anatomopatologică, care a relevat procese şi celule total diferite. La nivel de limbaj propriu însă, acest diagnostic iniţial a rămas în „folclorul” legendei.

Problema: el ştia că este în convalescenţă după o operaţie simplă.

Drept care, după două săptămâni era operat din nou, mâncase mai mult de sărbători…

Iar când a revenit la tratament – ca să se facă repede mai bine, fireşte – a devenit repede un „pacient-problemă”, care întârzia mai-mereu sau îşi anula şedinţele din tot felul de motive.

„De ce nu-i spui?” – am întrebat-o pe prietena mea şi soţia lui.

Nu putea să-i spună, cel care controla situaţia era tatăl pacientului, un chirurg renumit al Craiovei şi nu putea trece peste cuvântul lui. Dar lacrimile ei erau din ce în ce mai multe cu trecerea zilelor, ca şi „plângerile” terapeutei care îl avea în tratament şi care nu reuşea să-l facă mai cooperant.

Aşa că, după încă o absenţă „nemotivată” (din punctul meu de vedere, bineînţeles), am rugat-o pe terapeuta lui ca data viitoare să-l aducă întâi la mine.

Şi când s-a întâmplat asta, l-am rugat să ia loc şi i-am adresat câteva cuvinte.

„Domnule inginer (era a doua oară când ne întâlneam, prima fiind consultaţia iniţială), sunteţi un om inteligent şi vreau să vă arăt ceva. Dacă această hârtie ar fi a mea, cred că aş vrea să ştiu. Şi atunci nu aş mai bântui prin oraşul acesta mocirlos de februarie după nu ştiu ce afaceri, poate aş vrea să văd Parisul cu soţia de mână sau piramidele sau poate vreau să fac bungee-jumping, dacă n-am făcut până acum.” Şi i-am înmânat rezultatul de la tomografia lui.

Era în picioare, l-a citit odată, s-a uitat din nou la nume, s-a aşezat pe scaun şi a mai citit-o odată. A aşezat-o apoi încet pe birou, a spus „Mulţumesc” şi a ieşit pe uşă.

A trecut pe lângă soţia aflată în sala de aşteptare, a ridicat arătătorul către ea, i-a spus „M-aţi minţit cu toţii!” şi a ieşit pe uşă.

După trei sau patru zile în care nimeni nu a ştiut unde e, a apărut direct în cabinetul meu, nebărbierit şi împietrit.

„Am venit la tratament.”

Din acel moment, în fiecare zi la ora lui de tratament, puteai să-ţi reglezi ceasul după sunetul clopoţelului de la intrare.

Au trecut opt ani de atunci şi suntem buni prieteni.

A-ţi schimba frecvenţa proprie (de fapt, a reveni la frecvenţa proprie iniţială, a sănătăţii personale), a-ţi schimba soarta/a sări pe altă linie de timp, înseamnă a te schimba profund şi pe toate planurile. Înseamnă „să moară omul cel vechi”, înainte de a muri…şi să se nască cel nou.

Pleci de la corpul fizic, că e cel mai uşor şi mai la îndemână (cu dietă, respiraţie, exerciţii fizice) şi, încet-încet, urci cu înţelegerea şi simţirea din ce în ce mai sus, către suflet.

Din păcate, fiecare nivel se poate întinde pe orizontală la nesfârşit. Mulţi greşesc şi se opresc la primul pas, dieta, la ceea ce „bagă în gură”. Domeniul a ajuns atât de vast, încât nu ai cum să nu te rătăceşti.

Reţete alimentare laborioase, ceaiuri de toate felurile şi din toate ţările, interdicţii, acid sau bazic, clisma să fie cu cafea (Jacobs?) sau ulei (cu mai ce în el?), enzime, vitamine, geluri, meteroriţi, antioxidanţi, ozon, ciuperci, peroxid, bicarbonat, candida sau alţi paraziţi, lista e lungă şi se poate întinde pe multe pagini. Iar omul bolnav le încearcă pe toate în ordinea în care îi ies în faţă, aşteptând minunea.

Dar ceea ce funcţionează la cineva, rar funcţionează şi la altcineva (altfel, vă daţi seama, de mult se rezolva problema), pentru că nu sunt doi oameni la fel, chiar daca au acelaşi diagnostic.

Fiecare are istoria şi „programele” lui care rulează, altă cauză şi alt punct de plecare. Uităm mereu că „nu există boli, ci pacienţi” şi cădem în aceeaşi plasă, a „reţetelor”.

Poate, până la urmă, chiar există şi un loz câştigător. Dar, poate, nu totdeauna ai atâta timp la dispoziţie, să le încerci pe toate la rând, până îl găseşti.

Alţii se opresc la al doilea nivel şi vorbesc la nesfârşit de energii negative, vampiri energetici sau magie neagră.

Alţii sunt supăraţi pe Dumnezeu…

Întregul proces este lung, dificil şi, pe alocuri, chiar dureros. Ai nevoie de ajutor, sprijin şi îndrumare la fiecare pas şi la fiecare nivel. Dar este singura şansă reală.

Pentru asta noi am făcut cu toţii eforturi să aducem aici pentru pacienţi tehnicile de „iluminare”, de „extracţie”, de „recuperare” şi am creat „Calea Vindecării / Roata Medicinii” – bune nu doar pentru cei atinşi de această boală, ci pentru orice boală gravă a trupului sau a sufletului.

Ca primă idee, trebuie „extras” din structurile fiinţei în cauză, de unde se află, exact acel „ghem” declanşator care conţine programul şi energia suferinţei în cauză, pentru a se spera la un curs pozitiv.

FINAL

În acest moment aţi înţeles, evident, că acest proces nu poate fi decât personal, nu poate fi făcut de altcineva sau iniţiat şi dus la bun sfârşit de un om inconştient de problema sa.

De aceea, primul lucru necesar este ca omul să ştie exact în ce situaţie se află.

Tot ce pot să mai spun este că:

-          de obicei, şansele de vindecare par să scadă pe măsură ce creşte numărul şedinţelor de chimioterapie; există un moment de-a lungul chimioterapiei de la care începi să ai senzaţia că nu mai e nimeni în acel corp, că nu mai ai cu cine să comunici…

-          procentul pacienţilor pe care noi i-am avut în tratament şi care supravieţuiesc acestei boli peste statisticile medicale, trăind şi astăzi, după 7-8 şi chiar 17-18 ani, este mult mare în cazul celor care, din diverse motive, nu au făcut chimioterapie sau au făcut doar 2-3 şedinţe;

-          în cazul celălalt, estimarea este de cel mult 50%, iar efortul a fost extraordinar;

-          regimul alimentar, dezintoxicarea, clismele ajută extraordinar şi fac crizele de vindecare mult mai suportabile;

-          este foarte important suportul acordat de cei din jur, mai ales de către cei dragi;

-          şansele cresc în aceeaşi măsură în care pacientul reuşeşte să schimbe cât mai multe aspecte din viaţa lui, din părerile, obiceiurile şi credinţele lui, din modurile lui de a „funcţiona”, de a gândi şi de a acţiona – care, evident, nu numai că nu l-au ajutat până acum, dar – foarte probabil – l-au  şi adus în această situaţie.

Să vă fie bine!