Creierul nostru este cea mai complexă şi fascinantă creaţie din Univers, este cel care ne creează realitatea.
Medicina susţine teoria conform căreia creierul (în special cortexul) generează conştiinţa dar, de fapt, închis într-o cutie neagră (cutia noastră craniană), el este doar interfaţa dintre lumea exterioară şi noi – conştiinţa care suntem.
Nu cu ochii vedem, ci cu creierul, nu cu urechile auzim, ci tot cu creierul.
Cele cinci simţuri ale noastre sunt doar nişte „traductoare”, nu fac altceva decât transformă variaţiile de câmp (electromagnetic, acustic, de presiune etc.) în „curent electric” care ajunge la creier prin nervi. Aici, creierul le transformă pentru noi în imagini, culori, mirosuri, sunete, muzică, percepţii fizice, atingeri, emoţii…
De aceea, noi suntem ca un pitic închis într-o peşteră, perfect izolat de exterior, dar care are “cablu” şi “televizor”. Nu ştim cum e afară, nu am ieşit niciodată din “peştera” noastră, ne uităm la ecranul televizorului şi credem că ceea ce vedem este realitatea exterioară.
Vedem toată ziua film după film, plângem la drame şi râdem la comedii, avem şi buletine de ştiri. Dar, de fapt, nu ştim cum este afară cu adevărat.
Şi, când “filmul” nu ne convine sau nu se înţelege bine ori “imaginea” sau “sunetul” au probleme, nu ştim dacă este de vină “televizorul”, “cablul”, traductorii sau chiar aşa este realitatea.
CERNOBÎL – 1986
O să mă întrebaţi ce are una cu alta. Are, chiar dacă au trecut mai bine de 26 de ani.
După 1993-94 au început să apară urmările, iar primii afectaţi au fost copiii care, în momentul dezastrului, aveau doar câţiva ani. Majoritatea problemelor erau neurologice, cu manifestări ciudate, „fără cap şi fără coadă” – cum zicea cineva.
Întâmplarea a făcut că unul dintre acei copii era băiatul unui prieten foarte bun, medic. Începuse să aibă dureri de cap şi momente de inconştienţă în care trebuia să se ţină de ceva să nu cadă din picioare. Aceste momente s-au mărit de la o lună la alta, când ne-am întâlnit pentru consultaţie stătuse cu o zi înainte mai bine de trei ore lângă gardul şcolii, fără să realizeze ce se întâmplă cu el.
A fost, cum se spune, o cursă contracronometru. Într-o perioadă de timp cât mai scurtă, a trebuit să încerc să „înţeleg” creierul şi găsesc răspunsuri la multe probleme:
- în primul rând, ce se întâmplă: concluzia la care am ajuns a fost că zone întregi din creier, de pe scoarţă sau mai din profunzime, şi-au schimbat frecvenţa datorită prezenţei în structura lor (pe suprafaţa celulelor, mai rar în interiorul acestora) a unor elemente chimice străine, metale grele neutre sau radioactive – în cazul Cernobîlului, în majoritatea situaţiilor a fost vorba de izotopi (şi încă mai este, şi astăzi mai apar astfel de pacienţi);
Celulele rezistă agresiunii chimice şi radioactive mulţi ani, uneori chiar zeci de ani, timp în care funcţiile scad lent şi apar leziuni – iniţial pe suprafaţa membranelor – care se extind şi duc, în final, la moartea lor. Abia atunci apar la RMN „zone punctiforme de scleroză”, moment în care, într-adevăr, nu prea mai ai ce să faci.
- o modalitate de a determina exact zonele din creier lezate de toxine;
- cum pot fi eliminate din acel loc şi apoi din corp după atâţia ani de la fixare;
- cum se poate declanşa apoi procesul de regenerare a ţesutului cerebral (mai ales când toată lumea îţi spune că aşa ceva nu se poate, pentru că aşa scrie în cărţile de medicină; abia prin 2006 au anunţat câteva publicaţii americane că „se pare că, în anumite condiţii, celula nervoasă cerebrală se poate regenera” şi am primit câteva telefoane de la prieteni medici, ca să-mi spună că „s-ar putea să ai dreptate”; singura mea dovadă era că oamenii se vindecau);
- la final, refacerea funcţiilor şi stabilizarea lor în timp.
Nu mai contează cât efort de înţelegere şi experimentare au însemnat atunci toate acestea. Important a fost că am reuşit în timp util şi au devenit pentru noi şi pacienţi unelte extraordinare în toate tipurile de afecţiuni cerebrale.
Din acest motiv, majoritatea pacienţilor noştri sunt cu probleme neurologice sau neuropsihice, pentru că ei îşi găsesc cel mai puţin alinarea prin tratamentele clasice.
MECANISMUL DE BAZĂ
Încet-încet am descoperit că nu poţi să ai cu adevărat:
- migrene,
- ameţeli sau pierderi de echilibru,
- insomnii,
- atacuri de panică,
- depresii,
- schizofrenie,
- autism,
- boala Little,
- stări de agitaţie,
- HTA oscilantă,
- scleroză laterală amiotrofică,
- sindromul de oboseală cronică,
- epilepsie,
- accidente ischemice,
- uneori aritmii cardiace,
- multe din cazurile de infertilitate – şi lista e mult mai lungă –
fără să existe leziuni într-un anumit teritoriu cerebral. Ştiu că literatura de specialitate enumeră multe alte posibile cauze, şi se prea poate să fie şi aşa, dar noi nu am întâlnit până acum astfel de cazuri.
Cum apar aceste depozite toxice? De ce rămân în unele locuri substanţe chimice care, de obicei, sunt eliminate în mod natural de bagajul enzimatic al organismului nostru?
Este nevoie de o dereglare a organismului şi o ischemie cerebrală puternică sau, dacă este mai puţin puternică, persistentă în timp. Adică de un eveniment suficient de stresant în viaţa noastră, pe care să îl trăim dramatic şi personal. Pe primele locuri, într-o listă aproximativă, întâlnim pierderile celor apropiaţi, divorţurile, trădările şi fricile de toate felurile.
E normal să nu ne simţim bine în astfel de situaţii, dar dacă nu se fixează depozitele şi nu apar aceste leziuni, după orice simptomatologie acută manifestările diminuă şi dispar natural sau cu o minimă medicaţie.
Degeaba pe urmă uităm sau ne adaptăm, ajutaţi de trecerea timpului. Acele toxine, dacă nu au fost eliminate natural imediat după încetarea suferinţei – când încă organismul se află într-o stare „tranzitorie/oscilantă”, nu mai sunt recunoscute ca „non-self” şi vor rămâne în corp pentru totdeauna. Substanţele medicamentoase chelatoare folosite pentru eliminarea toxinelor sunt utile în intoxicările masive – ceea ce nu este cazul, cantităţile fiind infinitezimale în situaţiile descrise mai sus – şi în aceste perioade tranzitorii, apoi nu mai au nici ele efect.
De fapt, am părerea că niciodată nu ne mai întoarcem cu adevărat la starea anterioară unui astfel de şoc şi rămânem definitiv, mai mult sau mai puţin, sub un stres remanent şi uşor exces de adrenalină. Corpul nostru fizic nu are „trecut, prezent şi viitor” – ca mintea noastră, ci numai un prezent continuu. Chiar dacă au trecut zece ani de la eveniment, pentru el, pentru celulele noastre, pare să se întâmple astăzi, iar şi iar, moment de moment.
De fapt, noi – adică mintea noastră cu care ne identificăm – nu putem trăi decât în trecut sau în viitor, iar corpul nostru fizic nu poate percepe decât prezentul. Astfel, trăim în lumi diferite şi aflăm câte ceva despre corpul nostru ca despre un străin:
„- Ce mai face Popescu?”
„- S-a îmbolnăvit!”
„- Cum? Când?!!!”
„- Păi tu unde erai?”
„- A, eu eram cu amintirile şi cu visurile mele…”
***
Acest mecanism este la baza majorităţii bolilor cronice grave (vezi şi Despre bolile “incurabile”), pentru că în astfel de situaţii ischemia are loc, de fapt, în tot corpul, iar depozitele toxice se pot forma – şi se şi formează – oriunde în organism. Aşa cum spuneam şi la Despre Cancer, funcţie de tipul de substanţă şi reacţia particulară a ţesutului, în acel loc apar ulterior ulceraţii, scleroze sau tumori etc.
Am descoperit că există chiar şi un pattern după care se întâmplă toate acestea. Încet-încet am început să înţelegem „legile” după care are loc asocierea dintre tipul şocului stresor şi locul de reacţie maximă al organismului.
Astfel, pierderea cuiva drag va afecta anumiţi nuclei ai talamusului, în timp ce un proces dificil în care omul trăieşte şi frica de a-şi pierde libertatea va afecta preponderent scoarţa cerebrală a lobilor parietali – ceea ce înseamnă, normal, simptome diferite şi, implicit, diagnostice medicale diferite.
Omul va veni – după câteva săptămâni sau chiar luni – cu acuze ce pot varia de la insomnii, atacuri de panică sau stări depresive, până la dureri de cap (sau în oricare altă parte a corpului), ameţeli, hipertensiune, colon iritabil sau diabet – şi multe altele – (care, bineînţeles, vor fi tratate la cabinete medicale de diverse specialităţi). Indiferent de tratament, de faptul că situaţia e mai bună şi, aparent, ţinută sub control, depozitele toxice rămân, leziunile evoluează şi, mulţi ani mai târziu, ele se pot numi Parkinson, Scleroză Multiplă, Alzheimer, accidente cerebrale sau…multe altele.
Mecanismul se răsfrânge asupra întregului corp, aşa încât vom regăsi depozite toxice şi în diverse organe, legate neurologic, energetic sau informaţional de zonele corespunzătoare din creier.
Aşa găsim şi explicaţia de ce bolile cronice nu se vindecă, nici în mod natural, nici prin medicamente. Indiferent de tratamentul medical şi de simptomatologie, cât timp substanţele toxice rămân în ţesutul respectiv acolo funcţia va scădea continuu şi boala se va agrava.
„Memoria celulară”
Am întâlnit la început şi situaţii în care aceste depozite toxice, după ce le-am făcut cu greu să se elimine, s-au refăcut după un timp mai lung sau mai scurt, de la câteva luni la câţiva ani – aici un rol îl are şi vârsta – şi simptomele au reapărut. Aşa am descoperit mecanismul superior de comandă, numit acum ştiinţific „memorie celulară”.
Ştiinţa a fost obligată sa-l recunoască în urma constatărilor că, în urma transplantului unui organ, de multe ori s-a descoperit că odată cu organul s-au „transplantat” şi amintiri, moduri de a reacţiona, gusturi sau sentimente.
De fapt, nu e vorba de o memorie a celulei la propriu, ci de „povestea” (informaţia) şi energia traumei (emoţiile şi sentimentele) fixate/”ancorate” foarte stabil undeva în câmpurile pacientului. Această energie trebuie identificată şi eliminată, pentru ca să dispară cu adevărat cauza bolii, iar omul să rămână doar cu o amintire care nu mai „doare”. Abia atunci organismul iese de sub stres, se detensionează şi se activează sistemul imunitar (inhibat până atunci de „reacţia la stres”) şi urmează vindecarea.
De aceea există o etapă de tratament în care ne ocupăm de aceste aspecte, de obicei după ce se stabilizează starea de bine, în care folosim procedee deosebite de identificare şi eliminare a acestor „energii ale traumelor”, printre care cele mai eficiente sunt procesele de „iluminare” şi de „extracţie”. Aceasta este, de fapt, una dintre cele mai dificile etape, pentru că nu întotdeauna este uşor să găseşti exact evenimentul în cauză,mai ales dacă au trecut ani sau zeci de ani de atunci.
Nici nu vă puteţi imagina cât de mare ajunge să fie diferenţa, după mai mulţi ani, dintre trăirea minţii şi cea a trupului. Îmi aduc aminte de o pacientă cu probleme ginecologice (femeie puternică şi fizic, dar şi social), probleme care am descoperit că sunt generate de hipotalamus şi hipofiză. Se dereglaseră şi se intoxicaseră cu aproape 25 de ani în urmă, când avea 19 ani şi ceva.
„- Ce necaz aţi avut la 19 ani şi jumătate?”
„- Nici un necaz!”, mi-a răspuns, sigură de ea.
„- Nu aţi avut nici o decepţie în dragoste atunci?”
„- …Ba da – a răspuns după câteva momente de gândire – a fost prima mea relaţie, dar ne-am înţeles şi ne-am despărţit cordial, am rămas prieteni, chiar şi astăzi bem o cafea împreună când ne mai întâlnim prin oraş.”
Nu prea se lega cu imaginea din capul meu şi cu corpul care „plângea” pe pat. Aşa că i-am propus şi a acceptat o şedinţă de „iluminare”, la sfârşitul căreia – după o jumătate de oră de plâns în hohote – abia a reuşit să şoptească: „Doamne, nu credeam că îl urăsc în halul ăsta!…”
Spre deosebire de psihoterapie – care încearcă doar să te ajute să te „adaptezi” la tensiunea permanentă a trecutului, fără să încerce să descarce şi energia asociată acestuia – există şi situaţii în care aceste procese de „iluminare” şi „extracţie” sunt auto-suficiente şi nu mai au nevoie să fie asociate cu alte forme de terapie.
Rezultatul?
Pentru că toate aceste procese nu pot fi evidenţiate prin metode medicale clasice, există situaţii în care unele simptome sunt interpretate eronat şi tratate fără succes.
Acum trei-patru ani evaluam o doamnă care venise cu ameţeli puternice (impropriu spus „venise”, pentru că deja avea nevoie de sprijin ca să se poată deplasa) şi dureri puternice de cap, diagnosticată cu câteva luni înainte cu „spondiloză cervicală” şi supusă unui tratament care nu avea nici un efect.
După ce am făcut evaluarea, i-am spus că, după părerea mea, problema e alta (chiar dacă era prezentă şi o spondiloză cervicală). De vină era cerebelul, scoarţa lui părea să fie intoxicată pe toată suprafaţa, până la 2-3 milimetri în profunzime, cu metale „grele” din tabelul lui Mendeleev.
„Nu înţelegi – mi-a spus – că am fost la cei mai buni trei doctori în domeniu şi toţi mi-au spus acelaşi lucru, că am spondiloză cervicală, că să mă obişnuiesc cu ameţelile şi durerile de cap şi cu ideea că voi lua toată viaţa aceste medicamente?”
Ba da, înţelesesem. Nu vi se pare cunoscută ideea?
După câteva zile simptomele deja se atenuaseră. După două luni de tratament toxinele s-au eliminat, cerebelul se vindecase şi este bine până în ziua de azi.
***
Voiam să închei, dar memoria îmi scoate la suprafaţă o poveste mai gravă (de acum 4-5 ani), a unei paciente diagnosticată cu schizofrenie paranoidă, spitalizată şi cu aceeaşi etichetă pusă, că nu se va mai face bine şi nu va mai scăpa de medicaţie niciodată. A durat, într-adevăr mai mult tratamentul, aproape patru luni, dar a scăpat de toate. De vină fusese talamusul ei, afectat de un izotop. Am revăzut-o cu bucurie acum câteva săptămâni, pe un ring de dans.
Şi multe-multe astfel de cazuri, câteva le găsiţi şi în Arhiva medicală.
Aşa că încercaţi să nu vă lăsaţi copleşiţi de suferinţă!
Sănătate nelimitată şi să vă fie bine!
Thank you, I have recently been looking for information about this subject for ages and yours is the best I have discovered so far. But, what about the bottom line? Are you sure about the source?