Nici o boală gravă nu apare într-o zi sau trei, nici măcar într-o lună. Este nevoie să trecem printr-un şoc serios pentru a fi „scoşi” de pe linia de destin bună, sănătoasă, pe care ne aflăm. Este începutul procesului de îmbolnăvire.
Şi, datorită mecanismelor naturale de autoreglare, de homeostazie şi adaptare, nici nu vom şti, ca şi Titanicul, când am început să ne îndepărtăm de binele nostru. Vor trebui să treacă mulţi ani, în medie între 6-7 şi 14-15 până când pierdem suficient de multă funcţie, apar primele semnale ale corpului şi sesizăm că ceva nu mai este în regulă. Din nefericire, suntem însă deja atât de departe de „locul” unde ar trebui să fim de fapt, încât nimeni nu mai ştie drumul de întoarcere.
Când vorbesc cu pacienţii noştri despre acest proces, folosesc o metaforă care mi se pare foarte sugestivă. Le spun că este ca atunci când ne rătăcim în junglă – şi mi-a fost suficient să văd jungla amazoniană ca să înţeleg că dacă am deviat câţiva zeci de metri, nu sute, nu mai avem nici o şansă să găsim locul de unde am plecat fără hartă şi busolă. Suntem într-un loc străin, întunecat şi chiar periculos pentru viaţa noastră, nu ne este bine şi începem să căutăm ajutor.
Medicul încearcă să ne ajute să supravieţuim cât mai comod acolo unde am ajuns, să ne atenueze cât poate problemele. Metaforic vorbind, dacă ne este sete, ne dă apă, dacă ne e foame, primim mâncare, dacă e întuneric primim o lanternă şi speră să nu ne îndepărtăm şi mai mult, ca să nu ne fie şi mai rău… Acesta este TRATAMENTUL bolilor cronice! Şi tot ceea ce se aşteaptă de la un tratament este o îmbunătăţire a situaţiei şi, uneori, o şansă dată corpului să se vindece. De aceea pe orice bilet de ieşire din spital scrie AMELIORAT şi nu VINDECAT, procesul de vindecare fiind un proces care aparţine omului în cauză şi pe care tratamentul doar încearcă să-l declanşeze şi să-l susţină.
De fapt, nu ne vom vindeca decât în momentul în care vom regăsi „poteca” de la care ne-am rătăcit şi vom reintra în destinul nostru bun şi sănătos. Aceasta înseamnă că trebuie să ne mobilizăm să părăsim locul în care am ajuns şi, oricât de greu ne-ar fi, să o pornim iar prin „junglă” pentru a regăsi „paradisul” pierdut (şi aici intrăm pe teritoriul medicinii alternative).
Într-un anumit sens, chiar asta facem cu fiecare sfat pe care îl urmăm, terapeut pe care îl căutăm sau loc unde ne ducem pentru că l-am auzit ca fiind de vindecare. Prima problemă este că nimeni nu ştie exact care este direcţia cea bună, aşa că nu ne rămâne decât să încercăm. Vom urma un tratament o perioadă, vom renunţa la el în momentul în care apar primele dezamăgiri – şi poate mai aveam doar un pas de răbdat, vom căuta altul şi altul şi altul. Şi nu ne vom da seama cât de mult ne-am apropiat sau îndepărtat de poteca noastră.
Şi aici apare a doua problemă: TIMPUL. Într-un sistem de tratament bine făcut, timpul de vindecare – de revenire de la locul unde am ajuns la cel unde ar fi trebuit să fim dacă nu ne-am fi „rătăcit” – durează cam a şaptea parte din timpul de îmbolnăvire: dacă procesul de îmbolnăvire a durat 7 ani, cel de vindecare va dura 1 an. Aceasta pentru că corpul nostru fizic este un sistem automat şi îşi apără starea. Pentru el nu există bine sau rău, trecut, prezent sau viitor, cu doar un prezent continuu, în care realitatea este cea care este şi pe care este programat să o păstreze. De aceea trece atât de mult timp până îşi pierde valorile de reglaj şi acceptă altele, dar pe urmă le va apăra şi pe acestea, chiar dacă nouă nu ne convine (unei persoane hipertensive, degeaba îi aducem într-o jumătate de oră valorile tensiunii la normal, după alte două ore revine la „normalul” din ultimii ani).
Cum evenimentele declanşatoare se petrec, în marea lor majoritate, în prima perioadă a vieţii, iar noi ajungem să ne căutăm sănătatea de obicei după 40-50 de ani, avem un proces de îmbolnăvire de 15-20-30 de ani (chiar dacă simptomele majore au apărut doar în ultimele luni). Asta va duce la o durată a procesului de vindecare de 2-3 ani sau chiar mai mult – iar pacientul trebuie să aibă la dispoziţie acest timp, aspect care devine vital într-o situaţie cu evoluţie rapidă spre un final apropiat aşteptat. În astfel de scenarii, prima noastră sarcină este să recâştigăm timp.
Aici este momentul iar să spun că nu trebuie să confundăm tratamentul cu vindecarea. Un tratament poate dura câteva săptămâni sau luni şi îl vom primi de la un terapeut – cât să ne schimbăm „traiectoria” şi să ne orienteze în direcţia cea bună, efortul nostru conştient fiind apoi cel care ne va conduce la destinaţie – perioadă în care vom avea nevoie, eventual, doar de o „supervizare” din partea terapeutului. Iar conţinutul acestui efort personal ni-l vom însuşi, ca pe o „temă de casă”, de la cei ce ne tratează şi ne ghidează către vindecare.
Vom avea datoria faţă de conştiinţa şi sufletul nostru să ne facem aceste teme cât mai bine (ca la şcoală odinioară) dacă vrem să ne vindecăm, pentru simplu motiv că nimeni altcineva nu le poate face în locul nostru, nimeni nu ştie în afară de Sinele nostru unde trebuie să mergem.
Scopul efortului propriu de vindecare este de a ne „recrea”, de a ne schimba interiorul, părerile, convingerile, clişele/tiparele, fricile, contractele sufletului, credinţele care s-au instalat de mult în noi şi care ne-au adus în realitatea în care trăim astăzi – pentru acest motiv am creat o „unealtă”, ceea ce noi numim „Calea vindecării”.
Este o iluzie – chiar dacă persistentă – să ne imaginăm că lucrurile merg ca la un „service auto”, ducem maşina la reparat, cineva o aduce în stare „perfectă”, iar pe urmă totul să fie minunat chiar dacă noi o conducem şi o îngrijim la fel de prost. Nu, logica spune că se va strica din nou dacă nu schimbăm nimic în modul nostru de a „funcţiona” – conform legii biologice: „condiţii identice duc la situaţii identice”. Sau, cum spune Einstein: „Nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii alt rezultat”.
Mai în glumă, mai în serios, le spun uneori oamenilor că există o singură şansă de a sări peste acest proces şi de a ajunge instantaneu la starea de „vindecat” şi anume să acceseze fenomenul care poartă numele de „minune”. Şi noi ne bazăm pe ele, dar problema cu minunile este că nu ştii niciodată când se vor întâmpla. Mai ales având în vedere că nici chiar cei care au cerut acest gest de graţie de la Hristos însuşi nu l-au obţinut toţi, ci numai o parte – şi anume cei care au reuşit să renunţe la credinţele şi ataşamentele lor.