(nu cunosc autorul, dar subscriu total)
„Observ aproape zilnic în jurul meu manifestări ale unui ego spiritual care prinde contur din ce în ce mai mult în vieţile oamenilor, pe fondul goanei după realizare spirituală care îşi face simţită prezenţa de câţiva ani. Faptul că le observ înseamnă, desigur, că îmi aparţin şi recunosc că, în procesul meu, am petrecut ani de zile prinsă în capcane foarte dureroase pentru sufletul meu. O sa vorbesc astăzi despre acest subiect, încercând să subliniez, fără intenţia de a judeca, ci doar de a semnala, principalele capcane spirituale prin care am trecut şi care m-au costat multa suferinţă, în căutările mele din ultimii ani.
În primul rând, am avut tentaţia să consider că, după câteva cursuri absolvite în domeniul evoluţiei spirituale, sunt mult mai bună şi mai deşteaptă decât oamenii apropiaţi mie. Mă consideram total neînţeleasă, iar ceilalţi nu se puteau ridica la înălţimea percepţiei mele şi a modului superior în care mi se părea mie că văd lumea şi realităţile spirituale.
Extrem de ispititoare această ipostază a singuraticului superior, însă izolarea şi neputinţa de a te conecta la situaţii concrete de viata (cum ar fi sa te bucuri de o bere cu prietenii care nu au mers la aceleaşi cursuri ca tine) devin, în timp, foarte dureroase. Simt în jurul meu aceeaşi durere la oamenii cu care vorbesc în diferite contexte: “prietenii mă credeau nebun când le vorbeam despre spiritualitate, deci am renunţat la ei; partenerul meu nu mă înţelege, deci sunt pe cale sa divorţez, mama îmi spune că am luat-o razna, deci nu mai vorbesc cu ea”. Şi iată cum din intenţia de a ne descoperi pe noi înşine, ajungem într-un impas şi mai mare. Din intenţia de a crea comuniune spirituala, creăm buncăre în care ne îngropam de vii. Nu spun că nu există relaţii care trebuie să se termine când le vine timpul, însă e bine să reflectăm atunci când decidem să ieşim dintr-o relaţie dacă nu cumva, pe undeva, pretenţia noastră de a fi speciali, de a fi altfel şi de a fi mai buni pentru că suntem “spirituali”, îşi face de cap cu viaţa noastră.
Apoi, pentru că mi se părea că drumul pe care sunt eu este singurul corect, singurul durabil şi singurul care îţi poate oferi satisfacţii pe această lume, am încercat să-i modelez pe cei din jur după chipul şi asemănarea mea. În mod obligatoriu, era recomandat ca cei din jur să meargă la aceleaşi cursuri ca şi mine şi să aibă aceleaşi preocupări spirituale, pentru a fi demni de atenţia şi de timpul meu. Încă un pas spre crearea citadelei interioare care duce la suferinţă inutilă şi la separare. Culmea este că mergem la cursuri care vorbesc despre unitate şi nu facem decât să săpăm prăpastii şi mai mari în viaţa noastră concreta. Pentru că cineva va avea grija întotdeauna să ne arate că unitatea nu înseamnă să facem toţi acelaşi lucru şi să urmăm toţi aceeaşi cale, ci să ne respectam atât de mult încât să găsim un punct comun între noi, ca simpli oameni, chiar dacă drumurile noastre sunt diametral opuse.
Desigur, am căzut şi în capcana de a ridica pe piedestal mentori şi de a-mi fabrica eroi din cei care mi-au înlesnit accesul la descoperirile mele interioare. Pe cat de sus i-am ridicat, pe atât de dureros au căzut cu prima ocazie pe care le-am dat-o pentru a demonstra că nu sunt decât oameni, care au procesul lor şi destinul lor, care se luptă cu aceeaşi monştri interiori ca şi mine şi proiectează pe alţii aceleaşi umbre pe care le proiectam şi eu. Le mulţumesc tuturor acum şi îi privesc ca pe nişte minunaţi tovarăşi de drum şi ca pe nişte oglinzi fidele, cărora, deşi am vrut să le sparg de multe ori după aceea, le-am acordat în cele din urma un loc în sufletul meu.
Am încercat apoi să-mi trăiesc viaţa cu capul în nori, în alte dimensiuni, mai bune şi mai luminoase decât Pământul. Dădeam celor din jur sentimentul că “nu sunt acasă” când vorbeau cu mine şi că, de fapt, nu sunt disponibilă pentru ei, pentru că am altceva mai bun de făcut. Am fugit astfel de durerea din sufletul meu, creându-mi iluzia că viaţa pământească este o închisoare din care trebuie să evadez către sferele înalte. Am pierdut mult din savoarea vieţii pentru că am exclus experienţele care mi se păreau mie de “vibraţie joasă”. Am întreţinut lupta perpetuă între partea din mine care voia să scape, refugiindu-se în energii cu vibraţie înaltă, şi partea din mine telurică, care voia să simtă viaţa cu adevărat, aşa cum este.
Apoi, am avut surpriza să descopăr că şi ataşamentul faţă de o cale spirituală sau alta, faţă de un maestru sau altul, este tot un ataşament ca oricare altul. Modul în care investim diferite tehnici spirituale cu valoare de adevăr absolut ne ia din puterea personala în acelaşi mod în care cedăm din puterea noastră în fiecare zi în care refuzăm să ne revendicăm măreţia simplului fapt de a fi om. Nu neg însă faptul că din când în când, în drumul nostru, putem avea nevoie să fim ţinuţi de mână de cineva care a trecut pe acolo. Însă, a ridica o tehnică spirituală la un rang mai înalt decât viaţa în sine mi se pare, în acest moment, cel puţin absurd.
Mulţumesc însă tuturor acestor etape şi tuturor oamenilor care au făcut parte din ele. Pentru că toate m-au întors cu faţa spre viaţa reală. În acest proces, am descoperit că spiritual nu este neapărat un om care a făcut toate cursurile posibile şi crede despre sine că a ajuns la iluminare, ci spiritual poate fi şi tatăl meu, care a muncit patruzeci de ani în trei schimburi ca să aibă bani să crească trei fete. Spirituala poate fi si mama mea, care a renunţat la tot ca să pună în sufletele noastre ce a avut ea mai bun.
Vom avea surpriza că, atunci când ne propunem să ne conectam cu adevărat la cei din jur, putem să descoperim sentimente autentice şi frumuseţea simplă a interacţiunii umane în orice discuţie sau întâlnire. Şi că, atunci când încrâncenarea spirituala încetează, nu ne rămâne decât să trăim.
Putem să descoperim măreţia vieţii în lucruri simple, cum ar fi în drumul zilnic la piaţă al vecinei mele, o bătrână de 80 de ani, pentru a face de mâncare soţului ei, la fel de bătrân. Şi atunci da…putem începe să trăim viaţa şi putem integra şi experienţele spirituale altfel. Nu ca pe un prilej inconştient de separare de ceilalţi, ci ca pe o posibilitatea de a ne deschide şi mai mult sufletul, pentru a primi şi mai mult de la viaţă.”