Părintele Ghelasie Gheorghe, de la Frăsinei

Eram la 2-3 ani de la revoluţie, în pline căutări de înţelegere a nevăzutului. Cunoscusem încă din 1987 oameni care se antrenau să-şi simtă şi să-şi controleze energia, citisem apoi de meridiane energetice, tipuri de energii, centrii energetici ai organismului – cum s-ar spune, anatomia şi fiziologia energetică a fiinţei umane. Făceam exerciţii ca să le percep, dar, în acelaşi timp, îmi doream să înţeleg, să-mi creez o „hartă”, o imagine de ansamblu care să-mi permită orientarea şi găsirea reperelor.

Prin ’92 – ’93 citisem deja primele patru cărticele apărute ale părintelui Gheorghiţă, reunite sub titlul mare „Memoriile unui isihast”, când a apărut cea de-a cincea – „Medicina isihastă”, pe care am citit-o într-o noapte. Era prima carte scrisă de un om al bisericii noastre (din păcate cred că şi ultima…), unde găseam idei, termeni şi explicaţii aproape de ceea ce citeam, căutam şi gândeam eu. Şi am înţeles că pot vorbi nestingherit cu acest om despre toate întrebările care mă frământau.

L-am căutat şi l-am găsit câteva luni mai târziu, într-o perioadă de mare cumpănă personală şi de luptă epuizantă şi inegală cu lumile nevăzute, după şase luni de nesomn şi frică, când începusem să-mi pierd speranţa că mă mai poate ajuta cineva.

Acest mare Om duhovnic a fost, până în 2003 când ne-a părăsit, singurul meu „punct de sprijin” şi reper de stabilitate din lumea noastră, lume în care, după cum ştiţi şi voi, nu este uşor de trăit. Avea o încredere absolută în Sfântul Grigorie şi a reuşit să-mi deschidă ochii şi să-mi transmită şi mie aceasta încredere. A fost de ajuns să-l aud într-o noapte din 1997, senin şi liniştit, într-un moment greu pentru mine de viaţă şi de tensiune exterioară, spunându-mi: „Stai liniştit, dacă te-a primit Sfântul, o să fie bine”.

Privit ca un „ciudat” şi luat uneori în derâdere – chiar şi de unii confraţi ai săi („De unii a fost considerat sfânt, de alţii alăturea cu drumul.” – spunea cineva care l-a cunoscut), admirat şi vizitat cu insistenţă de mulţi căutători spirituali autentici, iubit de un mare număr de oameni simpli şi de bună credinţă, „certat” deseori pentru ideile şi scrierile sale – după cum spuneau alţii, Părintele Gheorghiţă a fost o personalitate dominantă şi o prezenţă controversată a acelor ani, un om deosebit care a făcut o notă aparte în peisajul nostru spiritual. Totdeauna am spus că oamenii banali nu fac decât lucruri banale…

În ciuda vârstei şi a problemelor, era un Om viu – mult mai viu decât noi, cu un Spirit la fel de viu şi curios ca al unui copil, cu o mare deschidere şi înţelegere către Tot. Ţin minte cum, la o despărţire, mi-a dat o sticluţă mică cu ulei sfinţit, spunându-mi ferit: „Uite aici, să dai cu puţin ulei pe chakre înainte de tratament si să vii să-mi spui şi mie ce s-a întâmplat!”…

Acum doi ani am ajuns din nou la Frăsinei si, probabil felul în care căutam şi întrebam de cărţile dumnealui prin mica librărie a mănăstirii, l-a făcut pe vârstnicul părinte care stătea în spatele mesei să mă privească ciudat şi apoi să mă întrebe în şoaptă: „L-ai cunoscut pe Părintele?”. „Da…”, am răspuns, realizând că nu mai vorbisem cu nimeni din mănăstire despre dânsul până atunci. „Să fii fericit, taică, ai cunoscut un Sfânt!…”. „Ştiu, părinte!” Şi ne-am despărţit ca nişte complici la o conspiraţie. Am mers apoi la mormânt, am aprins o lumânare şi am vegheat-o, cu strania senzaţie că Părintele nu e acolo…am revenit puţin tulburat în curtea mănăstirii, am intrat în biserică, am ieşit iar în curte, din ce în ce mai rătăcitor şi cu sufletul murmurând: „Unde eşti, Părinte?”… până ce, brusc, la un pas, i-am simţit prezenţa, vesel ca mai întotdeauna, acolo, în faţa bisericii!… Am stat mult şi am plecat fericit…sperând că n-am visat.

Mi-e dor de butoiul lui uriaş „de la stupi” (stupi pe care aşezase piramide din pânză întinsă pe un schelet de lemn), butoi de cramă culcat pe patru pietre în care stăteam în jurul unui godin care încerca să ne dezmorţească de zăpada de afară, cu cărţi pe jos şi tapetat pe „tavan” cu o catifea neagră cu steluţe, citind şi vorbind despre lucruri, ca nişte copii ascunşi de ochii celor mari. Mi-e dor de nopţile în care îl aşteptam în cameră să termine de spovedit sau de cazat şi să vină să stăm de vorbă, şi apărea pe la trei – patru spre ziuă, cu zâmbetul sufletului pe faţă: „Ei, ia zi, ce mai e nou pe la Craiova?”, iar eu, buimac de somn şi oboseală, mă gândeam stingherit: „Doamne, când se odihneşte omul acesta?…” (acum ştiu, şi confirmă un văr primar de-al dânsului – actorul Florin Zamfirescu:”Să ştiţi că Ghelasie studia foarte mult, avea posturi ciudate, postura diamant, de exemplu. În ultimii 25 de ani din viaţă, părintele Ghelasie n-a dormit, poziţia sa de veghe era poziţia lui Iisus Hristos diamant, pe genunchi, cu călcâiele deschise şi cu coloana dreaptă şi mâinile-ncrucişate. Aşa stătea în cele două-trei ore de odihnă. Medicina isihastă mai întâi o practica el însuşi şi abia apoi împărtăşea altora trăirile sale. Ţin minte că a venit odată la mine, la Bucureşti, şi a stat vreo săptămână. De-acum mă gândeam ce să-i dau să mănânce, pentru că noi mâncam ce mănâncă toată lumea, mă gândeam că îi fac poftă, că îi fac rău. Nici vorbă! Parcă-l văd cum zicea: „Dă-mi o nucă”, altă dată: „Dă-mi un cartof”, astfel încât în trei zile a mâncat trei nuci, un morcov, un măr şi doi cartofi, ceva de genul ăsta… şi toate, cum vă spuneam, în stare crudă. Nu mânca decât ce dă pământul şi niciodată gătit.”, sursa Libertatea.ro)

Mă bucur că l-am cunoscut, că a făcut şi face parte din viaţa mea şi, probabil, fiinţa mea îi datorează din ceea ce sunt acum mult mai mult decât îmi pot închipui şi voi putea înţelege vreodată.

Sărut mâna, Părinte, Binecuvântează!