Sfântul Grigorie Decapolitul de la mănăstirea Bistriţa-Vâlcea
Minunata ctitorie a boierilor Craioveşti adăposteşte, încă de la sfârşitul veacului al XV-lea, moaştele unui sfânt cu numele Grigorie Decapolitul. Unele ştiri privitoare la viaţa sa se găsesc într-o lucrare scrisă de Ignatie Diaconul, care fiind contemporan cu Grigorie, a cunoscut mai mulţi ucenici de-ai săi, care i-au relatat felurite aspecte legate de viaţa şi nevoinţele sale duhovniceşti.
De aici aflăm că el s-a născut în oraşul Irinopolis din Decapolea Isauriei, în sud-estul Asiei Mici, care aparţineau pe atunci Imperiului bizantin. Se crede că s-a născut prin anii 780-790, deci tocmai în vremea când a avut loc Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din anul 787, care a condamnat iconoclasmul, adică pe cei care respingeau cultul icoanelor. Făcea parte dintr-o familie înstărită, mama sa Maria fiind şi o femeie foarte evlavioasă. La vremea potrivită, a fost dat la învăţătură, pentru a putea fi mai târziu de folos semenilor săi. Încă de copil manifesta o înclinare spre cele duhovniceşti. Lua parte la slujbe, se ruga, citea Sfânta Scriptură, făcea fapte de milostenie, arata o dragoste sincera faţă de toţi cei din jurul sau. Adesea se retrăgea în locuri ascunse pentru a se ruga şi a medita. Apoi a respins îndemnul părinţilor săi de a se casatori cu o tânără aleasă de aceştia şi s-a retras în Munţii Isauriei. Acolo a cunoscut pe un fost episcop din Decapole, refugiat din pricină că se dovedise un vrednic apărător al cultului icoanelor. Arătându-i dorinţa de a se călugări, episcopul l-a îndemnat să intre intr-o mănăstire din apropiere, pentru a se iniţia în tainele vieţii monahale.
Mănăstirea Bistriţa-Vâlcea
Între timp, tatăl său a murit. Mama sa, aflând unde este, l-a îndemnat să plece într-o altă mănăstire, unde era un alt frate al său, ca împreună să-şi ducă mai uşor viaţa de călugăr, închinată numai lui Dumnezeu. A ascultat deci îndemnul evlavioasei sale mame şi s-a aşezat în acea mănăstire, alături de fratele sau. Dar în curând şi-au dat seama că egumenul mănăstirii, ca şi unii călugări, trecuseră de partea iconoclaştilor, adică a duşmanilor icoanelor. Plin de râvnă pentru apărarea dreptei credinţe şi a hotărârilor luate de Sinodul al Şaptelea ecumenic, Grigorie a avut curajul să mustre pe egumen în fata tuturor călugărilor din obştea respectivă. Acesta a poruncit însa ca Grigorie să fie bătut. În aceasta situaţie, cu trupul plin de răni, tânărul monah a fugit într-o altă mănăstire din Decapole, unde era egumen un frate al mamei sale, cu numele Simeon. Aici a rămas timp de 14 ani.
Urcând mereu pe treptele vieţii duhovniceşti, a cerut îngăduinţa să se retragă într-o peştera din Munţii Isauriei, pentru a trăi singur. A trăit aici mai mulţi ani, luptând cu ispitele şi cu lipsa de hrană, dar stăruind mereu în rugăciune şi meditaţie, în legătură tainică neîncetată cu Dumnezeu. Curăţit astfel de patimile trupeşti şi sufleteşti, îmbunătăţitul sihastru a auzit o chemare de sus care l-a îndemnat să părăsească peştera şi locurile natale, pentru ca să poată fi de folos şi altora. Dând urmare îndemnului venit de sus, Grigorie se îndreaptă spre Apus, întâmpinând multe lipsuri şi chiar prigoane. Petrece o iarnă întreagă într-o mănăstire din Efes, apoi cu o corabie ajunge în oraşul Proconez, unde a fost găzduit în casa unui om sărac, a cărui casă Dumnezeu o binecuvântează cu cele trebuitoare traiului. Părăseşte pe acest creştin ospitalier în ascuns şi ajunge la Enos, în Macedonia, unde este bătut de un tânăr, dar cuviosul se roagă lui Dumnezeu să-l ierte. Cu o corabie, ajutat de nişte piraţi, uimiţi de curajul său, ajunge în Tesalonic, unde este găzduit într-o mănăstire de către egumenul Marcu. Împreună cu un călugăr de aici, se îndreaptă spre Roma. Au mers pe uscat până la Corint, în sudul Greciei. Se îmbarcă pe o corabie, ajungând până la Roma.
Acolo a trăit câteva luni neştiut de nimeni. Vindecarea unui demonizat îl face însă cunoscut, dar el pleacă în ascuns în Siracuza Siciliei, unde s-a ascuns într-un turn. A vindecat şi aici câţiva bolnavi prin rugăciunile sale şi a îndrumat spre o viaţă curată pe mulţi locuitori ai oraşului.
Din Sicilia se reîntoarce în Grecia, la Hidros, unde era să fie ucis de adversarii icoanelor, dar este izbăvit prin voia lui Dumnezeu, după cum a scăpat şi din alte încercări. Ajuns in Tesalonic s-a aşezat în mănăstirea Sfântul Mina. Aici devine foarte cunoscut prin darul său de a prezice viitorul, dar şi prin viaţa sa aleasă. Ignatie Diaconul, care i-a scris viaţa, aminteşte multe din vindecările săvârşite de el prin puterea rugăciunii, ca şi multe din cuvintele de mustrare pe care le rostea, atunci când era nevoie, împotriva ereticilor sau necredincioşilor. Avea o putere deosebită asupra demonilor. Mai mulţi călugări şi credincioşi stăpâniţi de duhuri necurate au fost vindecaţi în urma rugăciunilor cuviosului Grigorie.
Virtuţile cu care era împodobit, ca şi darul vindecărilor l-au făcut pe Grigorie vrednic să primească taina preoţiei. Şi-a continuat viaţa cu aceeaşi râvnă spre cele sfinte, în folosul semenilor săi.
Spre sfârşitul vieţii, Dumnezeu i-a dat o boala grea. Vestea suferinţei sale s-a răspândit repede, ajungând până la Constantinopol, unde se găsea şi unchiul său Simeon, acum foarte bătrân, dar aruncat în închisoare pentru dârzenia cu care apăra cultul icoanelor. Acesta îl înştiinţează pe Grigorie unde este, arătându-i dorinţa de a se revedea. In ciuda bolii de care suferea, Grigorie pleacă din Tesalonic la Constantinopol, unde îl află pe unchiul său eliberat din temniţă. În curând a şi murit într-o mănăstire din capitala imperiului, în ziua 20 noiembrie 842. După câteva luni, în martie 843, a fost convocat la Constantinopol un sinod local, care a restabilit pentru totdeauna cultul icoanelor, a aruncat anatema asupra tuturor ereticilor din primele opt veacuri de viată creştină şi a rânduit Duminica Ortodoxiei şi anume prima din postul Paştilor, ca zi de biruinţă a dreptei credinţe asupra tuturor duşmanilor ei.
În scurt timp mormântul Cuviosului Grigorie a devenit cunoscut, datorită minunilor care se săvârşeau acolo. Sunt cunoscute vindecarea unui om gârbov care s-a atins de trupul sau, ce era dus spre înhumare, precum şi a unor îndrăciţi. După trecerea unui timp, călugării din mănăstirea în care era îngropat au hotărât să-i scoată trupul şi să-l aşeze într-o raclă. Rămăşiţele sale pământeşti erau întregi şi neputrezite, încât acum puteau fi socotite ca sfinte moaşte. Nu ştim când s-a făcut slujba specială de canonizare a noului sfânt, numit de acum înainte Grigorie Decapolitul, după provincia în care se născuse.
Ele au rămas într-o mănăstire din Constantinopol, întemeiată de ucenicul său Iosif Imnograful. Au rămas aici mai bine de sase veacuri, probabil până după anul 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci. O tradiţie spune că racla cu moaşte a fost dusă atunci, de monahii care o păzeau, în Serbia, spre a le feri de profanare din partea turcilor. Acolo au fost aşezate într-o mănăstire, săvârşindu-se alte minuni în jurul lor. Din acest loc le-a cumpărat, în ultimii ani ai secolului al XV-lea, banul Barbu Craiovescu, care le-a adus în mănăstirea Bistriţa din Oltenia, ctitoria familiei sale. Barbu însuşi s-a călugărit aici sub numele Pahomie.
De atunci şi până astăzi cinstitele sale moaşte se găsesc tot în mănăstirea Bistriţa. Drept aceea, credincioşii români – mai ales cei din Oltenia – au arătat o cinste deosebită moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul, venind să se închine în faţa lor şi să-i ceară ocrotire.
Un învăţat mitropolit grec, Matei al Mirelor († 1624), care a trăit mulţi ani la mănăstirea Dealu, i-a alcătuit o slujbă, la rugămintea egumenului Teofil al Bistriţei, viitor episcop al Râmnicului, apoi mitropolit al Ţării Româneşti. Aceasta a fost tipărită în greceşte la Bucuresti, în 1692 (împreună cu Slujba Sfintei Parascheva). Mitropolitul Dosoftei al Moldovei prezintă pe scurt viaţa Sfântului Grigorie în cunoscuta sa lucrare aghiografică Viaţa şi petrecerea sfinţilor (4 vol., Iaşi, 1682-1686). In 1753 s-a tipărit la Râmnic o Carte deosebită a Sfântului Grigorie Decapolitul, care cuprinde viaţa sa pe larg, slujba care se săvârşeşte în ziua trecerii sale la Domnul, adică la 20 noiembrie, precum şi paraclisul său. În mănăstirea Bistriţa s-au copiat mai multe manuscrise care cuprind viaţa şi paraclisul său. Slujba şi viaţa lui (sinaxarul) au fost trecute apoi în toate ediţiile româneşti al Mineiului pe noiembrie. De asemenea, este trecut în toate Vieţile de sfinţi care s-au tipărit în româneşte. Chipul său este zugrăvit în mai multe biserici din ţara noastră.
Bucurându-se de această aleasă cinstire, la 28 februarie 1950, Sfântul Sinod a hotărât generalizarea cultului sau în toata Biserica Ortodoxă Română. De-acum înainte el va fi cinstit în toate locaşurile de cult ortodoxe româneşti, prin slujbe şi rugăciuni, prin ridicarea de biserici cu hramul său, prin pictarea icoanelor cu chipul sau. S-a procedat la această generalizare în cadrul unor mari solemnităţi bisericeşti în octombrie 1955.
Viaţa Sfântului Grigorie, de smerenie, răbdare, blândeţe, milostenie, stăruinţă în rugăciune, dragoste de Dumnezeu şi. de semeni, dârzenia cu care a apărat dreapta credinţă, poate constitui şi pentru noi, credincioşii de neam român, o pildă vrednică de urmat. Să-l rugăm să ne ocrotească şi să-l cinstim zicând: “Apărătorul nostru şi folositorul cel fierbinte, după datorie mulţumiri aducem ţie, Sfinte, noi ce izbăviţi din nevoi cu rugăciunile tale. Ci ca unul ce ai îndrăzneală către Domnul, din toate primejdiile izbăveşte-ne pe noi, ca să-ti cântăm ţie: bucură-te, Sfinte Preacuvioase Părinte Grigorie” (din Acatistul său, Condacul 1).