Capela

De ce o capelă şi de ce este închinată Intrării în Biserică a Maicii Domnului?

Bună întrebare.

Este foarte interesant cum a fost înfiinţată aceeastă capelă şi cum de are ca hram Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Istoria înfiinţări acestei capele ne-a arătat încă o dată cum lucrează Dumnezeu, nutrim chiar convingerea că în timpul slujbei de sfinţire Voia Domnului, cu mijlocirea Sfântului şi prin slujirea Preotului răzbate şi se face auzită în inima oamenilor.

De ce capelă într-un centru de sănătate?

Sănătate fără Dumnezeu nu prea se poate.

Cum toate eforturile muncii noastre sunt îndreptate spre restabilirea sănătăţii şi armoniei în fiinţa umană, Centrul nostru, ca oricare altă clinică în care se desfăşoară muncă terapeutică, este dotat cu cabinete de evaluare şi consiliere, cabinete de terapie energetică şi informaţională, aparatură adecvată, săli de gimnastică, masaj şi terapii corporale. Şi, cum îndrăznim chiar să ţintim spre vindecare profundă, ne-am convins că piatra de temelie este postul şi rugăciunea. Îndrăznim să punem oamenii să facă lucrul acesta, ba chiar – cu blândeţe şi perseverenţă – căutăm să ne asigurăm că oamenii ajung să conştientizeze importanţa rugăciunii, nu doar dăm sfaturi de bine.

Aşa a apărut ideea de capelă, ce ulterior a căpătat şi formă. Din necesitate. Spuneam noi la începuturi că este necesar să fie un spaţiu special amenajat în care Sfântul să mijlocească vindecarea când inima  omului începe să se deschidă şi este pregătită să o primească.

Putem sublinia că nu am avea cum să cunoaştem realmente valoarea postului şi a rugăciunii dacă nu am avea experienţa directă a acestor “leacuri cereşti”.

“Medicamentele “noastre fundamentale sunt postul şi rugăciunea când suntem atinşi de orice fel de boală, dar mai ales când suntem ţinta atacurilor psiho-mentale, adică, mai pe româneşte spus, a judecăţilor emise despre munca noastră şi despre noi ca oameni care uneori mai şi greşim, a  jignirilor care ne sunt adresate de cei care afirmă că ceea ce facem noi este magie neagră etc. Suntem perfect conştienţi că această muncă poate zdruncina sisteme de credinţe, poate revela neajunsurile sistemelor publice, iar uneori poate chiar clătina valorile şi principiile unor tradiţii populare sau ce provin din cine mai ştie ce culturi şi religii…

Paraclisul Maicii Domnului şi Acatistul Sfântului Grigorie Decapolitul au fost şi sunt în continuare pentru noi punţi ce ne trec din negură în lumină, din ignoranţă în cunoaştere, din starea de apăsare în cea de eliberare, din supărare şi necaz în bucurie, din disperare în luciditate.

Recomandăm şi chiar punem la dispoziţia oamenilor cărţi scrise de sfinţi părinţi, mărturii al duhovnicilor autentici despre valoarea postului şi a rugăciunii ca mijoace de mântuire. Folosirea postului şi a rugăciunii doar ca “medicamente administrate la nevoie” reprezintă poate nici 1% din valoarea acestor instrumente de vindecare, trezire sufletească şi ridicare a spiritului omului la lumină hristică. Postul şi rugăciunea sunt de fapt datoria sufletească a creştinului primit în sânul Bisericii prin Taina Sfântului Botez.

Munca noastră nu substituie munca preotului, nu este o alternativă la învăţătura Bisericii, este cel mult – şi vă rog să ne iertaţi îndrăzneala – o mână de ajutor întinsă fiinţei umane. În general, oamenii ajunşi în grea suferiţă trupească şi mentală, au uitat de mult de datoria sufletească, de scopul întrupării lor pe pământ, de mântuirea sufletului. Aşa cum spuneam la început, această uitare face parte din cauzele primordiale ale bolii. Nu ne jucăm cu cuvinte mari de dragul de a vorbi… Facilităm doar trezirea omului din somnul incoştienţei, aducerea aminte că suntem cu toţii copiii lui Dumnezeu, astfel omul se poate întoarce din rătăcirea lui la credinţa în care a fost botezat şi mai ales facilităm conştientizarea importanţei îndatoririlor sufleteşti – cheia menţinerii sănătăţii. Descoperirea îndatoririlor fiecărui suflet, veghearea asupra îndeplinirii lor şi dirijarea paşilor spre mântuire sunt aspecte ce fac parte din munca Bisericii. Îndrumarea în practica creştin-ortodoxă nu o poate face decât un părinte, un om al Bisericii, fie el călugăr sau preot paroh.

Mai sunt câte unii care aruncă zeflemitor: “Cine vrea să se roage să meargă la biserică. De ce trebuie să aveţi capela voastră? Sau ce? Vreţi să vă faceţi biserica voastră? Sunteţi o sectă?….”

Cine pune problema aşa este clar că intră într-o  biserică doar când are în familie vreo nuntă, vreun botez sau pe la câte o înmormântare sau poate nici atunci, iar ceea ce-l face să spună aşa ceva sunt doar idei preconcepute despre Biserică şi Dumnezeu, vorbeşte de fapt ignoranţa, şi nici pe departe experienţa proprie.

Paradoxul este că  oamenii care merg la Biserică, care cunosc învăţătura Bisericii – chiar dacă doar în linii mari, oamenii care-L caută în mod real pe Hristos şi învăţătura Lui, oamenii care ştiu că cel mai bun loc de rugăciune este inima omului, sunt atraşi ca de un magnet de acestă încăpere, un loc sfinţit. Intră în ea cu evlavie, se închină şi se roagă, măcar câteva minute. Aceşti oameni fac cei mai rapizi paşi spre însănătoşire. Astfel am văzut boli grave intrând în remisie, eliberări spontane de depresii şi necazuri, conflicte familiale aplanate şi rezolvate etc. “Credinţa ta te-a vindecat!” spune Hristos frecvent în Sfânta Scriptură. De ce oare?

De ce hramul Intrării în Biserică a Maicii Domnului?

Aşa a vrut Sfântul.

Poate că o să ziceţi că suntem nebuni. Nu ştiu… Citiţi până la capăt şi apoi judecaţi.

În timpul slujbei de sfinţire a capelei, Părintele a întrebat care este hramul capelei. Am fost complet luaţi pe nepregătite deoarece era un aspect pe care nu-l discutasem înainte nici între noi şi nici cu Părintele. Probabil că dumnealui n-a mai adus în discuţie acest aspect ştiind că patronul nostru spiritual este Sfântul Grigorie Decapolitul, clinica purtându-i numele, probabil că n-a mai fost nevoie de lămuriri preliminare,  de aşteptat fiind ca şi capela să-i fie închinată. Logic era să fie aşa, însă nu a fost. Se pare că logica umană nu e tot una cu logica divină. Şi cum răspunsul a venit spontan prin vocea Alinei – colega noastră, o lăsăm în continuare pe ea să ne povestească şi de ce.

“Intensitatea şi frumuseţea slujbei de sfinţire m-a translatat cumva în alt spaţiu, într-o altă slujbă. Poate mai corect ar fi să spun că a trezit în mine trăiri din timpul altei slujbe – slujba de la miezul nopţii de la Mânăstirea Bistriţa, casa Sfântului în planul fizic, din ajunul zilei de 21 noiembrie, când Biserica Ortodoxă prăznuieşte Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Fiind în această stare pe care o voi descrie mai jos, când s-a pus întrebarea care este hramul capelei, răspunsul a venit spontan – INTRAREA ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI.

Ajunul zilei de 21 noiembrie, este ziua în care se prăznuieşte ziua Sfântului Grigorie Decapolitul (20 noiembrie). De ani buni mergem la Bistriţa de ziua Sfântului în seara zilei de 20, de pe la 7-8, unde rămânem încă câteva ore după terminarea slujbei, până pe la 4 dimineaţa. De ce seara şi nu dimineaţa la Sfânta Liturgie ca tot omul, sau chiar de la ora noaptea (ora 0 a zilei de 20) când începe slujba Sfântului? La început am ales aşa pentru a evita aglomeraţia, apoi, de la an la an, am observat că această seară este “magică”. Prezenţa Sfântului, mireasma de mir răspândită în toată biserica este mult mai puternică în această noapte. Ne place să spunem că după ziua în care a avut mulţi “musarifi”, după ce sute – poate chiar mii de credincioşi, dacă vremea e mai caldă, au sărutat moaştele şi au primit binecuvântare, Sfântul rămane cu “cei ai casei”, cu măicuţele care neobosite muncesc şi neîncetat se roagă, care cu o rapiditate uimitoare readuc ordinea şi curăţenia în casa Sfântului – şi bucuroşi suntem când ne mai facem şi noi utili. Astfel în biserică se aşterne liniştea, sfinţenia e la ea acasă şi parcă nu poate fi perturbată de nici un gând nedorit sau de vre-o grijă mai puţin creştinescă. Pentru noi, cele câteva ore care se scurg până la miezul nopţii sunt ore de adâncă regăsire, de purificare şi de înâlţare a sentimentelor şi gândurilor noastre spre Hristos.

Odată cu începerea slujbei, parcă se produce ceva magic. Prezenţe angelice par să coboare din ceruri şi îşi fac simţită prezenţa din ce în ce mai mult. Începe cinstirea Maicii Domnului. Nu pot decât să mărturisec faptul că rugăciunile înălţate Maicii Domnului în această noapte îmi întăresc trupul slăbit şi obosit pentru multă vreme, îmi mângâie sufletul, mă apără de tot felul de probleme văzute şi nevăzute, dar mai ales îmi trezesc mintea din starea iluzorie în care se află şi o conduc spre înţelegeri iluminatorii.

Toate astea s-au activat în corpul, în mintea şi în sufletul meu în timpul slujbei de sfinţire a capelei când a trebuit să spunem cui o închinăm. Aşa cum am discutat şi cu colegii mei după slujbă, pesemne că a fost voia Sfântului. Şi nici nu e de mirare.

•  Casa Sfântului, locul unde se găsesc sfintele moaşte, Biserica din curtea Mânăstirii Bistriţa, are hramul Adormirea Maicii Domnului.

•  Biserica săpată în stâncă, aflată în peştera Sfântului Grigorie ce se găseşte mai sus cu câţiva km de Mânăstire, numită Ovidenie, în care de-a lungul istoriei se retrăgea Sfântul în vremuri de năvăliri sau războaie când Mânăstirea era devastată, are Hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.

•  În rugăciunile înălţate Sfântului, îl mărturisim ales slujitor al Maicii Domnului, floare aleasă în grădina Maicii Domnului.

•  Spunem la Acatist că prin chipul maicii sale i s-a arătat Maica Domnului care i-a mijlocit înălţarea mai presus de înaltul cerului şi de strălucirile soarelui, dobândind astfel harul sfinţeniei şi al vindecării.

Unde în altă parte ar fi putut cel mai bine Sfântul să dea curs rugăciunilor noastre şi să mijlocească vindecare şi trezire sufletească dacă nu într-un lăcaş al Maicii Domnului?”

Recunoştem că la acea vreme tot ce ştiam despre Intrarea Maicii Domnului în Biserică era faptul că în această zi creştinii sărbătoresc momentul în care sfinţii părinţi Ioachim şi Ana au dus-o pe micuţa Feciară în vârstă de trei ani la Templu din Ierusalim, unde au încredinţat-o preotului Zaharia şi unde a vieţuit Fecioara în sfinţenie timp de 12 ani.

După slujbă am avut cu toţii curiozitatea de a afla cât mai multe amănunte despre această zi. Şi ca toţi înţelepţii secolului 21 gugălim şi wikipediim după cunoaştere despre sărbătoarea Intrarea Maicii Domnului în Biserică sau Ovidenie.

Cum era de aşteptat, prima data am ajuns la informaţiile cele mai accesate, informaţii provenite din tradiţia populară:

• Cuvântul ovidenie provine din termenul slav vovedenie şi înseamnă “introducere” sau “aducere”, iar în popor, prin conexiunea cu verbul  “a vedea”, semnifică şi “vedenie”.
• Ziua Intrarii în Biserică a Maicii Domnului este consacrată ochilor care văd şi luminii care rupe întunericul.
• Conform tradiţiei din Bucovina, se fac şi se desfac farmece, de aceea era indicat să se ungă ferestrele şi uşile cu usturoi, ca nu cumva să se lipească de casă farmecele.
• De Ovidenii nu este îngăduită nici un fel de muncă, vorba moldovenilor – “Ovidenia o ţin până şi turcii”. De altfel, cei care lucrează riscă să li se poceasca un picior sau amândouă. Între 21 noiembrie şi Sfantul Gheorghe – 23 aprilie, femeilor li se interzicea să mai bată cu maiul rufele la râu, pentru a nu se duce la fundul apei cei înecaţi.
• În ziua sărbătorii Intrării Maicii Domnului în Biserică se credea, la fel ca la Crăciun, că cerul se deschide şi vitele încep a vorbi.
• În seara din ajunul Ovideniei se obişnuia să se lipească o lumânare de o strachină plină cu apă, urmând să se facă 100 de mătănii în aceeaşi seară, alte 100 la miezul nopţii, şi încă o dată 100 în zori de zi, după care urma o spălare rituală cu apa din strachină, având darul de a aduce sănătate şi a proteja faţa de relele omeneşti.
• Se dau de pomană, cu ocazia Moşilor de Ovideni , peşte şi plăcinte cu varză sau dovleac, apa, bragă şi colacei, şi mai ales lumină de veci întruchipată de o lumânare ce se spune că nu se va stinge nicicând pe lumea cealaltă. Se obişnuieşte încă, în unele zone, să se sfinţească un ştergar, folosit în cursul anului numai şi numai pentru ştersul ochilor.

Apoi am găsit diverse consemnări istorice:

• Această sărbătoare îşi are originile în consacrarea bazilicii Sfintei Maria, construită în anul 543 de către bizantini, în vremea împaratului Iustinian I, aproape de locul străvechiului templu în ruina din Ierusalim. Bazilica a fost distrusă de persanii sasanizi, în anul 643, după asaltul Ierusalimului.
• Sărbătoarea intrării Maicii Domnului în templu a continuat să fie celebrată în orient.
• A fost consemnată apoi ca  fiind ţinută în sudul Italiei, în secolul IX. 
• Apoi a fost introdusă oficial de către Papa Gregoriu al II-lea în anul 1372. Suprimată de Papa Pius al V-lea, în 1568, ea a fost reintrodusă în calendarul romano–catolic, în 1585, de către Papa Sixtus al V-lea.
• Biserica romano-catolică sărbătoreşte prezentarea la Templu a Binecuvântatei Fecioarei Maria tot pe 21 noiembrie, zi dedicată şi pentru “Pro Orantibus” (“pentru cei care se roaga”, în latină).

Cu ceva timp şi efort, deoarece nu are aşa multe accesări – şi nici nu e de mirare cu câţi creştini adevăraţi sunt printre înţelepţii internauţi, am ajuns şi la prezentarea creştin-ortodoxă a acestei sărbători. Şi nu este o descriere din cărţi cu copy-paste. Nu. Este învâţătură adâncă, rostită după Sfântă Liturghie, în deplin spirit hristic de către Părintele Teofil Părăian la Mânăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus şi o redăm mai jos.

Predica ţinută la prăznuirea Intrării în Biserică a Maicii Domnului.

La slujba Sfântului Maslu este o alcătuire, o rugăciune către Maica Domnului, cu următorul cuprins: “Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce eşti multlăudată, te rog, curăţeşte-mi mintea mea cea întunecată cu tot felul de păcate şi o fă locaş înfrumuseţat al dumnezeieştii Treimi, ca să laud şi să măresc puterea ta şi mila ta cea nemasurată, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tău”.

Această rugăciune ne pune în atenţie măreţia Maicii Domnului. O numim pe Maica Domnului “palat preacurat al Împăratului ceresc”; o numim pe Maica Domnului “multlaudată”. Dorim ca prin mijlocirea Maicii Domnului să fie curăţită mintea noastră “de tot felul de păcate”, dorim să fie făcută mintea noastra “locaş înfrumuseţat al dumnezeieştii Treimi”. Cerem aceasta “ca să laud şi să măresc puterea ta şi mila ta cea nemasurată”. Avem în vedere măreţii ale Maicii Domnului pe care ni le pune în atenţie Sfânta noastra Biserică, dar pe care noi nu le putem înţelege şi nu le putem preţui la măsura lor, pentru că nu avem condiţiile ca să stăm cu admiraţie în faţa Maicii Domnului.

O ştim pe Maica Domnului “palat al Împaratului ceresc”, o ştim “multlaudată”, o ştim mijlocitoare, înfrumuseţătoare de suflet, ştim că are putere şi milă, ştim că are mărire, ştim că toate acestea trebuie luate în seamă. Pentru toate acestea trebuie să-i aducem laudă Maicii Domnului, dar nu putem face aceasta, pentru că lucrurile lui Dumnezeu nu pot fi înţelese numai din puterea omului.

Maica Domnului este locaş al Preasfintei Treimi. Este mărirea a toată lumea, care din oameni a răsărit şi pe Cuvântul L-a născut. Este “mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui”. Este “mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemanare, decât serafimii”, fiindcă este Maica Dumnezeului nostru. Pe toate acestea noi le spunem cu cuvântul. Am vrea să le întelegem cu gândul şi să le trăim cu simţirea, dar din puterea noastra nu putem face aceasta decât la măsurile noastre, şi atunci cerem de la Maica Domnului ajutor să înţelegem şi să lăudăm mărirea ei, puterea ei, mila ei.

Ar trebui să avem mereu astfel de gânduri măcar la sărbatorile Maicii Domnului, cinci fiind acestea: Naşterea Maicii Domnului în 8 septembrie, Intrarea în Biserica a Maicii Domnului, în 21 noiembrie, Soborul Maicii Domnului, în 26 decembrie, Bunavestire, în 25 martie, si Adormirea Maicii Domnului, în 15 august. Dar noi ne întâlnim cu Maica Domnului şi în alte zile la slujbele noastre, când zicem: “Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiasca mărirea ta, că tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut Fiu pe Cel fără de ani, pe Cel ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine”.

Ne gândim la Maica Domnului în timpul sfintelor slujbe, când auzim: “Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim”. Ne gândim la Maica Domnului când auzim la sfintele slujbe: “Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, întru cântări cinstindu-o, să o mărim”.

Ne gândim la Maica Domnului când ni se spune: “Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce eşti mult lăudată”. Ne gândim la Maica Domnului când se spun cuvintele: “De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc şi neamul omenesc; ceea ce eşti biserică sfiinţită şi rai cuvântător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat şi prunc S-a facut Cel ce este mai înainte de veci. Că braţul tău – scaun l-a facut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat. De tine se bucură, ceea ce eşti plină de har, toată făptura, Mărire Ţie!”. Ne gândim la Maica Domnului ca la ceea ce este mai presus de minte şi de cuvânt, căci ni se spune: “Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte şi de cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani, noi credincioşii, te mărim”.

Astăzi, la sărbătoarea aceasta, ne gândim la legătura Maicii Domnului cu Templul din Ierusalim. Templul din Ierusalim era un locaş sfânt, ceea ce aveau evreii mai de căpetenie, mai înalt, mai deosebit, un fel de cer pe pământ, un fel de loc în care se uneşte cerul cu pământul. Dorinţa evreilor era ca fiecare să ajungă la Templul din Ierusalim. Acolo, după Tradiţia Bisericii, preasfânta Fecioara Maria a stat 12 ani şi a fost educată împreună cu alte fecioare, pâna la vârsta de 15 ani.

Templul din Ierusalim era ceva deosebit, dar în el era o încapere mai presus decât orice în aceasta lume. Acolo era Chivotul Legii, în care erau cele două Table ale Legii, pe care erau scrise cele 10 Porunci, era Toiagul lui Aaron, care odrăslise, era un vas cu mâna din care căzuse hrană evreilor în pustie, după ce trecuseră Marea Roşie, când au fost eliberaţi din robia Egiptului, erau doi heruvimi care aveau aripile întinse peste Chivotul Legii… Acolo nu intra decât o data pe an, singur, arhiereul.

În credinţa Bisericii noastre este şi adevărul că Maica Domnului a stat în această încapere, vreme îndelungată, deşi sunt unii care spun că lucrul acesta era cu neputinţă. Si totuşi, Biserica noastra zice, în alcătuirile ei de slujbă: “Ceea ce s-a hranit în Sfânta Sfintelor, celei îmbrăcate cu credinţă şi cu întelepciune şi cu neîntinată feciorie, mai marele Gavriil i-a adus din ceruri închinăciune”.

Nu trebuie să fim încurcaţi în gândurile noastre de astfel de nepotriviri, ci trebuie să ştim că dacă lucrul acesta n-a fost cu putinţa în chip obişnuit, a fost cu putinţă în chip mai presus de fire. În Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel este scris că Domnul nostru Iisus Hristos, Arhiereul cel veşnic, n-a intrat niciodata într-o Sfântă a Sfintelor facută de mâna omenească. Şi totuşi a intrat în Sfânta Sfintelor, în Sfânta Sfintelor pe care o închipuia Sfânta Sfintelor de aici, de pe pamânt. Sigur, aşa a fost şi cu Maica Domnului.

Maica Domnului, cea pregătită ca să-L nască pe Mântuitorul lumii, cea pregatită ca în pântecele ei să se uneasca firea omenească cu firea dumnezeiască în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a intrat şi ea în Sfânta Sfintelor – prin viaţa ei, prin gândurile ei, prin măreţiile ei, prin darurile ei. A intrat în Sfânta Sfintelor care este smerenia, pentru că la Bunavestire a zis către îngerul binevestitor “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38), iar Sfânta Elisabeta i-a zis: “Binecuvântat este rodul pântecelui tău!” (Luca 1, 42).

Toate acestea s-au întâmplat având-o în vedere pe Maica Domnului, care este “mai înaltă decât cerurile” şi, dacă este mai înaltă decât cerurile Bisericii noastre, dacă este mai curată decât strălucirile soarelui, sigur că prin aceasta a intrat în Sfânta Sfintelor nefacută de mâna omeneasca – prin viaţa ei, prin ceea ce purta în suflet, prin ceea ce a avut în gândurile ei când se pregatea să nască pe Mântuitorul, prin ceea ce a gândit, prin ceea ce a simţit când L-a purtat în pântecele ei pe Mântuitorul lumii.

Maica Domnului, ea însăşi este Sfântă a sfinţilor, Sfântă mai înaltă decât toţi sfinţii. La măsurile Maicii Domnului nu există nici un sfânt. Noi aşa o cinstim pe Maica Domnului, ca pe cea mai înaltă dintre toţi sfinţii, ca pe cea mai aleasă, ca pe ceea ce este unică în lumea aceasta. Daca ea a fost închipuită de Sfânta Sfintelor, de încăperea aceea din Templul din Ierusalim în care nu putea să intre decât o dată pe an singur arhiereul, dacă a fost închipuită de Sfânta Sfintelor, atunci este ea însaşi Sfânta a Sfintelor. Biserica noastră ne-o prezintă ca fiind un “sicriu însufleţit”, un chivot: “Ca de un sicriu însufleţit, ca de un chivot însufleţit al lui Dumnezeu, nicicum să nu se atingă mâna necredincioşilor, iar buzele credincioşilor, fără tăcere glasul îngerului strigând, cu bucurie să zică: «Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine!»”.

Aşa a zis îngerul, aşa zicem şi noi, de aceea avem bucuria de a fi cinstitori ai Maicii Domnului. O primim pe Maica Domnului aşa cum ne-o prezintă Biserica, o ţinem în sufletul nostru cu evlavia câtă o avem şi ne silim să urmăm exemplul Maicii Domnului în supunerea faţă de Mântuitorul, în grija faţă de oameni, în tăcerea care se desprinde din faptul că avem atât de puţine cuvinte ale Maicii Domnului în Sfânta Evanghelie. O avem pe Maica Domnului ca exemplu de milostivire pentru cei ce au trebuinţă de ajutorul ei şi, ştiind că Maica Domnului nu este numai mama Mântuitorului, ci şi mama noastră, ne gândim şi la însuşirile de mamă pe care le are preasfânta Fecioara Maria faţă de credincioşii care fac ceea ce a zis ea să facă, adică ascultă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru aceste daruri ale Bisericii noastre, să mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că Maica Domnului este şi mama noastră. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că avem pe Maica Domnului mijlocitoare pentru binele nostru, să mulţumim lui Dumnezeu că avem pe Maica Domnului ajutătoarea noastră. Să nu uitam că “ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea”, şi să avem încredere în ajutorul ei. Să-i urmăm cât putem exemplul, ca să avem şi noi parte de binecuvântarea Domnul nostru Iisus Hristos acum şi pururea, amin!

Arhimandrit Teofil Părăian

Mânăstirea Brâncoveanu, Sâmbata de Sus

Am contemplat şi ne-am minunat îndelung de cum au decurs lucrurile, astfel ne-am dat seama că nu este de deloc întâmplător nici cum capela a ajuns să poarte acest Hram şi nici ordinea în care am coştientizat însemnătatea acestei zile – de la credinţe populare, privind apoi cu ochiul “intelectualului” consemnările istorice, până la învăţătura ortodoxă. Aceasta este şi esenţa muncii noastre. Sprijinim, ajutăm, consiliem şi ghidăm omului aflat în impas să:

-      “VADĂ” ce este întunecat în corpul, mintea şi sufletul lui – doar atunci va face el ceva şi nu va mai aştepta să-l facă altcineva bine;

-      “CUNOASCĂ” ce credinţe şi obişnuinţe izvorâte din frici ancestrale îi împiedică dezvoltarea, pentru că doar atunci va renunţa de bună voie la comportamente, scheme de gândire şi obişnuinţe dăunătoare;

-      „GÂNDEASCĂ”, să-şi foloseasc raţiunea, să-şi trezească mintea din somnul lenevirii şi al ignoranţei, pentru ca suferinţa prin care au trecut şi vor mai trece să nu fie în zadar, ci să fie cu adevărat mântuitoare.

Numim oameni sănătoşi pe cei care intră conştient în “templul” purificării şi sfinţeniei, pe cei ce-şi pregătesc sufletul, mintea şi corpul pentru a doua venire a lui Hristos, aşa cum a fost Fecioara când El a venit prima dată.