O întrebare care mi s-a pus de multe ori…
Au trecut douăzeci de ani de când, într-o primăvară, puţin după revoluţie şi ateu convins fiind, ajungeam la Mănăstirea Bistriţa (din Costeşti, Vâlcea) şi simţeam pentru prima oară mirosul frumos al moaştelor Sfântului.
A fost momentul în care l-am rugat să mă ajute, să mă îndrume pe drumul pe care pornisem bâjbâind pentru a face bine oamenilor şi care părea din ce în ce mai complicat şi fără repere.
Au urmat ani incredibil de denşi, o experienţă extraordinară în care am intrat în contact cu multe căi spirituale, şcoli şi tehnici terapeutice din lume, eforturi şi drumuri la care le-am pierdut şirul, toate aşezate într-o ordine a unei logici superioare.
De la fiecare am luat ce am putut lua sau ce am simţit că trebuie, pentru a completa un tablou pe care îl întrezăream. Un tablou în care OMUL este în centru, ca un diamant la care, pentru fiecare faţetă a sa, am căutat o soluţie de vindecare – de la trup până la suflet, de la relaţia cu el însuşi până la relaţia cu Tatăl Divin.
Şi de-a lungul întregului drum, de atunci şi până astăzi, am simţit permanent ajutorul şi ghidarea lui. De câte ori m-am împotmolit, m-a trimis către o soluţie, de câte ori am încheiat o etapă şi ziceam „gata, am tot ce-mi trebuie”, m-a împins către următoarea, mereu şi mereu, fără pauze sau vacanţe. Şi de câte ori nu mai ştiam ce să fac şi cum să rezolv problemele, le găseam rezolvate când mă întorceam acasă de la Bistriţa.
Am ajuns astfel să fim „prieteni” foarte buni (chiar dacă, de fapt, mai degrabă mă simt ca un ucenic…), să simt sufletele noastre foarte apropiate şi sunt de fiecare dată surprins când realizez cât de rapid şi puternic se poate manifesta în plan fizic şi cât de ingenioase sunt soluţiile lui.
Am renunţat demult să încerc să „forţez” lucrurile şi situaţiile ca să evolueze după cum cred eu că e bine şi doar m-am pus la dispoziţie ca fiinţă, cu tot ceea ce sunt.
Sunt perfect conştient că dacă El nu voia, nu aş fi reuşit să fac mare lucru, mintea mea singură şi posibilităţile materiale personale nu cred că ar fi avut amploarea şi capacitatea de viziune a ceea ce s-a întâmplat în aceşti ani. Chiar şi imaginea actualului nostru sediu am „văzut-o” în 1997 la căpătâiul Lui, în momentul în care încercam să „visez” un modest cabinet. Şi în acel moment am înţeles că se va termina perioada în care, mai bine de 10 ani am lucrat singur şi ca trebuie să fim mai mulţi.
Am înţeles demult că nu noi facem mare lucru, de fapt, că noi doar putem accepta sau nu să participăm la o manifestare a divinităţii, atât cât ne putem îngădui şi renunţa la ego-ul nostru.
În momentul în care spui „EU fac” şi chiar crezi că tu eşti cel care hotărăşte şi generează realitate, probabil aşa va fi, dar vei fi singur şi îţi vei crea propria poveste după mintea ta. Însă vei fi scos automat din cealaltă „poveste”, a Sfântului şi a lui Dumnezeu.
În toţi aceşti ani au venit lângă mine mulţi oameni – din diverse motive – să participe la acest vis şi proiect frumos, de a crea un loc de vindecare în acest oraş prăfuit de câmpie.
Unii au înţeles că cel mai mare terapeut al nostru în acest spaţiu sacru (unde avem şi o mică capelă sfinţită cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”) este Sfântul nostru, că el este patronul activităţii noastre din toate punctele de vedere – de aceea Fundaţiei şi Centrului de Sănătate le-am dat numele Lui şi nu pe al meu – şi ne-au rămas alături chiar de mai bine de 10 ani.
Alţii au stat perioade mai mici sau mai mari, după care şi-au continuat drumul, mânaţi de aspiraţiile şi dorinţele lor în alte locuri. Ceea ce iar este foarte bine.
Au existat şi momente de cumpănă, încercări şi forţe care au dorit dispariţia noastră, care nu ştiau că, de fapt, nu cu noi se luptă.
Odată, un om care zicea că deţine Adevărul şi cunoaşterea absolută, mi-a spus: „Dacă vrei să te învăţ eu, trebuie să renunţi la ce faci tu”. La ce eram renunţasem, dar la ce făceam n-am putut – chiar dacă am încercat, pentru că nu eu hotărâsem ce să fac, nu cred că eu le-am ales şi nu eu am vrut să le aşez aşa. Eu doar am ştiut că trebuie să fac. Am simţit atunci că am o mare răspundere să apăr tot ce se construise cu sufletul în atâţia ani de către noi toţi şi să nu ascult de raţionamente şi de logica umană. Aşa că am ales să pierd promisiunile acelui om şi să trec prin greu, dar să rămân alături de Sfântul.
Am renunţat demult la a privi lumea în alb şi negru, de a o împărţi în vinovaţi şi nevinovaţi, considerând că, dacă fac asta, nu fac altceva decât să judec. Şi cine sunt eu să judec? EL ne-a spus să nu judecăm. Cred că tot ce ni se întâmplă se întâmplă cu voia Lui, la modul fundamental este „de bine”, iar eu nu am decât de învăţat. Nu trebuie judecaţi oamenii, dacă au apărut în viaţa noastră avem şi noi o contribuţie la aceasta, iar lucrurile acum doar se „împlinesc”. Fiecare trebuie să-şi înveţe „lecţia”, într-un fel sau altul şi să meargă mai departe fără mânie.
Un prieten m-a întrebat odată dacă nu mi-e teamă de vorba din popor că „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii” şi am înţeles ce voia să spună. Ştiu însă că acea vorbă vine, ca o „traducere populară” nefericită, a versetului „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 Corinteni 6;2), aşa că nu m-a teamă…
Cu smerenie şi recunoştinţă,
„Sfinte Preacuvioase Părinte Grigorie, roagă-te la Hristos Dumnezeu pentru noi!”