Marți 10.05.2016
Ieri am făcut a XXV-a ședință de Bowen. Am ațipit câteva momente la început, apoi am simțit din nou starea de luciditate mărită. După numai două mișcari, Mihai m-a intors cu fața în sus și mi-a lucrat ceva la genunchi. M-am relaxat. Mi-am observat mușchii și întreg corpul cum se înmoaie și devine din ce în ce mai greu. Simțeam greutatea propriului corp cum apăsa pe patul de lucru. Mihai a intrat în cameră și mi-a făcut două mișcări scurte pe claviculă, de-o parte și de alta a gâtului, totul în mai puțin de 30 de secunde. Am rămas iar singură în cameră în starea mea de relaxare și repetându-mi din când în când: “permit să se întâmple spre binele meu, spre binele meu suprem, divin”.
La un moment dat am simțit brusc un flux de căldură, aproape ca o fierbințeală, care mi-a cuprins palmele și degetele. Parcă prin vasele sanguine ar fi circulat sânge fierbinte. Până atunci avusesem, ca de obicei, mâinile reci. Am stat cu atenția aici, observând. Senzația era placută și îmi cuprindea ușor tot corpul. M-am încălzit pe interior. Eram caldă, și moale, și tot corpul greu.
Starea de căldură nu era cea clasică, pe care o simți atunci când îți este cald și în care corpul reacționează pentru a regla temperatura (transpirație, dorința de a te dezbrăca etc.) și nici senzația plăcută de încălzire a corpului înghețat cand ajungi, de exemplu, acasă iarna după ce ai umblat o zi prin frig și te încălzești în fața focului.
Nu. Căldura era numai în interior, era numai în profunzimea cărnii mele, era la nivelul celulelor mele și era frumoasă, blândă, minunată. Și cred că dacă atenția mea nu ar fi fost acolo, nici măcar nu aș fi sesizat-o sau poate aș fi simțit un ușor confort, dar fără să-l conștientizez, fără să-mi dau seama ce este.
Am privit cu drag și curiozitate această senzație. M-am dus cu atenția adânc în interiorul ei și tot ce am “simțit” a fost o stare de luminozitate. Am încercat să mă contopesc cu senzația, cu starea și mi-a venit în cap ideea: „Cum ar fi dacă aș călătorii prin interiorul meu, la nivel de celulă?” Și atunci atenția mea a coborât și mai mult. Mintea a încercat să „mă ajute” furnizându-mi câteva imagini cu structura mea anatomică la nivel de vase sanguine și celule. Le-am dat ușor deoparte, nezăbovind asupra lor, lăsându-le să curgă, necontrazicându-le, însă scufundându-mă mereu mai adânc în senzație.
Lucrul care m-a perturbat a fost un alt gând: „Unde în corp mai simt aceasta sezație? Unde s-a mai răspândit? Cum se răspândește senzația în corp? Mi-a cuprins întreg corpul? Pot urmări asta?”
Asta m-a scos aproape instantaneu din profunzimea mea și mi-a proiectat atenția în ansamblu asupra întregului corp. Și atunci, am observat cu bucurie că mai erau zone unde simțeam aceiați senzație. Am păstrat un pic de atenție asupra palmelor și degetelor, dar am observat în același timp întreg corpul. Zona genunchilor era la fel de caldă și luminoasă. M-am dus puțin și aici și am perceput același lucru: luminozitate și căldură placută, minunată, confortabilă, bucurie, curiozitate, siguranță.
Oscilam între dorința de a observa întreg corpul si cea de a mă afunda în senzația caldă și de a căuta. Din nou: „Cum ar fi dacă aș călători prin celulele mele?” și de data aceasta răspunsul a venit sub forma unei senzații și nu a unei imagini clasice anatomice: era vibrație. Celulele mele vibrau și vibrația emana căldură. Era ca atunci când intri într-un câmp electromagnetic de sub liniile de înaltă tensiune și auzi zumzetul, bâzâitul firelor. Dar, în celulele mele nu se auzea vibrația, se simțea vibrația. Vibrau în tăcere, în armonie. Totul era atât de FIRESC și atât de PERFECT! Nimic haotic, nimic în agonie, nimic epuizant sau pe sfârșite, ca un perpetum mobile. O vibrație continuă, perfectă, identică, mereu identică, mereu aceiași și cea mai potrivită cu putință. PERFECTĂ. Eram însăși vibrația. Nu o simțeam, eram chiar vibrația însăși.
Toate acestea le retrăiesc acum când scriu și mă întorc în acel loc și acea vibrație. Ieri, când am trăit-o prima dată, nu am avut aceste înțelegeri, ci decât absorbeam totul și observam. Însă astăzi, retrăind și scriind, îmi vin tot felul de înțelegeri și cuvintele curg și stiloul zboară pe hârtie.
Aș fi vrut să zăbovesc mai mult în acea stare, însă cealaltă dorință (de a-mi observa întreg corpul) nu-mi dădea pace și mă proiecta iarăși deasupra corpului sau un pic în interior, dar păstrând o imagine de ansamblu. Și iar mă întorceam la palme și degete, și senzația era tot acolo, și vibrația tot acolo și la fel.
Apoi Mihai a intrat în cameră și mi-a făcut niște mișcări la ceafă. De undeva din interiorul meu s-a ridicat un vaiet, un tânguit de durere. “Unde este durerea?” a intrebat mintea încercând să încordeze mușchii și să fie gata să reacționeze. Atenția mea însa, a mângâiat din nou tot corpul relaxând, înmuind și făcându-l să se simtă greu. Am repetat din nou: „Îmi dau voie spre binele meu suprem” și apoi m-am întors la tânguirea mută din interiorul meu. Făceam asta cu o mare dragoste și delicatețe. Nu știu de unde venea această dragoste, această gingășie, această atenție plină de grijă și iubire. Parcă izvora de undeva de dincolo de mine și se revarsa peste tot.
Vaietul interior vroia să iasă afară și atunci am încercat să-l scot pe gură, transformându-l în sunet. Însă durerea era prea mare (și aici nu mă refer la durerea fizica, ci la durerea din interiorul celulelor mele). Tot corpul meu relaxat se revolta, se împotrivea. Parcă acea durere transformată în sunet nu putea să treacă prin celulele mele, prin oasele mele, prin mușchii mei și apoi prin corzile vocale, ca să iasă afară.
Atunci m-am dus la acea tânguire mută și am transformat-o într-un sunet mut, asa cum era și ea: mută. Și asta cred că i-a plăcut pentru că, transformată în această vibrație (care era ca și cum ai emite sunetul numai în gand, ca și cum ai cânta în gând fără voce), a putut să urce spre gât, gură și să iasă afară. Inspiram, iar pe expir cântam mut sunetul ce ieșea din mine ca un vaiet, ca un tânguit de durere. Am fost cuprinsă de un sentiment de milă și, deși pare stupid, cred că era milă pentru acea tânguire.
Mihai a intrat în cameră și am fost tentată să-i spun să mă mai lase puțin, dar ceva m-a oprit. Mi-a facut mișcările de ciupire a gâtului și, chiar din acele prime moment, totul în mine s-a amplificat: vaietul, sunetul mut prin care ieșea, sentimentul copleșitor, până la lacrimi, de milă.
Am continuat să inspir aer și să expir sunetul mut. Din când în când, sunetul devenea auditiv și îl auzeam ca pe un sunet de tonalitate joasă și foarte joasă. Brusc, parcă m-am trezit undeva în vidul cosmic, înconjurată de stele și întunericul spațiului. Și acolo am strigat-o pe Claudia: „Celeste, te rog ajuta-mă!”
Apoi am revenit iar în corpul meu și ușor, ușor totul s-a liniștit.
Ședința nu a mai durat mult. Când am ieșit din cabinet, m-am întâlnit cu Claudia, care mi-a spus că făcuse și ea Bowen în cabinetul de langa mine și că m-a auzit tușind și a știut că sunt eu (însă nu-mi aduc aminte să fi tușit).
*******
Acestea au fost însemnările mele despre ședintele din al II-lea ciclu de terapie Bowen. Cu iubire și multă bucurie împărtășesc aceste experiențe, în primul rând pentru că sufletul meu a dorit acest lucru. Am ținut acest jurnal dintr-o nevoie viscerală de a întelege și, mai ales, de a-mi mărturisi mie însămi ce trăiam, ce mi se întampla. Scriind pe hârtie trăirile, experiențele avute în timpul ședințelor, dar și în perioadele de pauză dintre ședințe, aduceam în sfera conștientului înțelegeri spre care nu privisem niciodată sau pe care nu vrusesem să le privesc niciodată.
Scrisul m-a ajutat să „materializez” în înțelegeri trăirile, emoțiile, energiile etc. ce le-am descoperit în mine însămi. Scrisul a reprezentat pentru mine puntea ce a legat cele două dimensiuni: SUBCONȘTIENTUL și CONȘTIENTUL, a fost translatorul unei limbi necunoscute de creierul meu conștient, a fost cheia ce mi-a deschis ușa spre adâncurile din interiorul meu, a fost vocea sufletului meu.
Până acum doi ani nu am ținut niciodată un jurnal, nu am scris mai mult de emailuri telegrafice ce nu depășeau 3 – 4 rânduri (cu tot cu formula de adresare). La școală, să fac o compunere mi se parea cel mai greu lucru posibil. Dar când sufletul meu a vrut să se facă auzit nu au mai contat limitările minții mele (sau, mai bine, zis a tiparelor mele mentale), autosabotajele, fricile (de greseală, de ridicol, de părerea celorlalți, de “gura lumii”) etc, etc, etc.
Iar acum, tot sufletul meu a vrut să împărtășesc și altora aceste însemnări, trăiri, înțelegeri. De ce ? Nu îmi este încă foarte clar. Poate că așa se manifestă el sau poate este altceva ce eu, în acest moment, nu „înteleg”. Ce stiu însă, este că e minunat să te lași ghidat de această voce interioară. Iar eu asta am făcut impărtășind aceste pagini.
În al doilea rând, mi-am dorit să aduc un pic de inspirație și altora care sunt în căutare, care caută să se vindece, care caută să se găsească, să se descopere, care caută întrebări, care caută răspunsuri, care pur și simplu CAUTĂ.
Îi sunt profund recunoscătoare lui Mihai și îi mulțumesc pentru că există în viața mea. Îi mulțumesc pentru ajutorul și susținerea lui, pentru că m-a incurajat în această inițiativă.
Îi mulțumesc lui Alina pentru că m-a învățat să privesc adânc în interiorul meu și să-mi ascult corpul.
Îi mulțumesc lui Claudia, cea mai blândă și delicată persoană pe care am întâlnit-o vreodata, pentru că a apărut în viața mea asemeni unui inger luminos și m-a învățat ce este blândețea.
Le mulțumesc tuturor fetelor de la Centrul de Sănătate „Sfântul Grigorie Decapolitul” pentru că m-au primit cu sufletele deschise, cu zâmbet și bucurie, pentru că alături de ele am învățat atât de multe.
Le mulțumesc colegilor mei de la Atelierul de Autocunoaștere, pentru munca de grup ce m-a ajutat, m-a ghidat, m-a susținut.
Și, nu în ultimul rând, îți multumesc ție, cititorule, pentru că ai acordat timp din viața ta să citești și să împărtășești cu mine aceste experiente.
Să fie cu folos !