Vineri 06.11.2015
Ieri am făcut a VIII-a sedinta de Bowen.
De aproximativ o săptămână am dureri de spate, la limita crizelor, durerile fiind mai accentuate în șoldul drept. I-am spus asta lui Mihai la începutul ședintei. El mi-a facut mișcările de relaxare (de început), iar eu am ațipit câteva minute. Asta m-a ajutat să mă relaxez, să-mi „înmoi” corpul (care era foarte încordat din cauza durerilor).
Terapia a continuat cu mișcări de-a lungul coloanei vertebrale. Ușor, ușor o stare de inconfort, de „altfel” se instala. Mă concentram să păstrez starea de relaxare (cel putin musculara).
Îmi „priveam” corpul și eram atentă la senzații. Am conștientizat o stare de presiune, de tensiune caldă, undeva pe coloană, între coaste și omoplați, de formă sferică. Acea tensiune se mișca ușor, mai bine zis mișcarea era în interiorul ei, ca și cum era cuprinsă de o febrilă activitate interioară. În exterior mișcările erau ușoare și unduitoare, dar aceste mișcări se scurgeau și radiau în tot corpul ca niște fiori ce porneau din acel punct spre exterior (mai ales spre picioare).
La un moment dat am avut un flash, o imagine. Era o fereastră de casă, o fereastră mare împărțită în mai multe canate, în partea de sus sub formă de arcadă. Fereastra era luminoasă nu pentru că în casă era lumină, ci fereastra însăși parcă era din lumină.
Giurgiuvelele parcă erau din coloane de lumină. Imaginea ferestrei a apărut în depărtare, iar apoi, cu foarte mare viteză, câmpul meu vizual s-a apropiat de acea fereatră. Am văzut cum se mărea cu viteză amețitoare și, pe masură ce se apropia, se mărea în câmpul meu vizual și strălucea și mai mult, până la o axplozie de lumină. Când percepția vizuala a ajuns lângă fereastră, imaginea a dispărut. Totul a durat câteva fracțiuni de secundă, însă impresia creată și imaginea luminii au rămas vii și puternice în mintea mea și, mai ales, în corpul meu.
Impresia a fost, la început, de uimire în fața acestei frumuseți, apoi o senzație de liniște, calm, de ocrotire. Viziunea a trecut, iar senzația a fost de derută, de neîntelegere, de pierdere. Apoi am încercat, cu ajutorul memoriei, să readuc imaginea și lumina. Pentru o vreme am reușit, deși strălucirea era un pic estompată.
Motivul pentru care acest flash a avut o influență atât de puternică asupra mea (emoțional și mental), este imaginea luminii. De multe ori, cu ochii minții vedem lumină sau ne imaginăm lumină, albă sau de diferite culori, însă de data aceasta claritatea, puterea, strălucirea ei au întrecut orice amintire, vizualizare sau imaginație pe care am trăit-o vreodată. Niciodată în viața reală sau în vreo imagine a minții mele, nu am văzut o astfel de lumină și ea nu mi-a apărut niciodată atât de intensă, de strălucitoare, de scânteietoare și, în același timp, blândă, caldă, primitoare, ocrotitoare.
Apoi Mihai a revenit și m-am întors cu fața în sus. Mi-a făcut mișcările de la genunchi. În pauza ce a urmat, am simtit din nou că ceva nu este în regulă, că ceva mă scoate din starea de bine. O ușoară stare de neliniște se instala.
Mihai a revenit, mi-a testat ce șold este mai sensibil și, dupa ce a aflat că este dreptul, a început mișcările de la șoldul stâng. O mișcare pe tendonul adductorilor, apoi încă ceva (nu mai știu), apoi mi-a îndoit genunchiul piciorului stâng și, usor, mi l-a presat spre piept, aceasta în timp ce piciorul drept a rămas întins pe pat.
Spatele s-a revoltat și a început să mă doară. Mușchii mi s-au contractat, opunându-se mișcării. Am avut tendința de a-l opri pe Mihai, pentru că mă durea spatele, dar mi-am dat seama că durerea nu este chiar atât de mare sau ceva ce nu pot suporta. Cu o fărâmă de conștiință, am realizat că inconfortul era psihic sau emoțional mai mult, decât fizic. Oricum, nu am avut timp să aprofundez această analiză, pentru că mare parte din atenție îmi era concentrată pe ceea ce se întampla cu spatele meu.
Am decis că nu am sa-l opresc pe Mihai, și atunci mi-am îndreptat atenția și voința spre relaxarea musculara. Mi-am privit mușchii și ei au început să se relaxeze.
Mihai a terminat mișcarea la piciorul stâng și s-a mutat la dreptul. Am fost invadată de aceleași senzații, însă hotărârea mea de a merge mai departe, străduința de a-mi relaxa mușchii m-au determinat să stau cuminte pe pat și să continui să mă observ. Eram ca un cazan sub presiune, ca apa care începe sa fiarbă: deasupra abia dacă se formeaza câțiva bolboroși, însă în adâncul ibricului apa este la aproape 100 oC și frige.
Mihai a menținut presiunea piciorului drept pe piept pentru 5 – 6 secunde, apoi mi-a întins piciorul și l-a coborât ușor pe pat. În momentul când călcâiul a atins patul, un fir rosu incandescent și foarte, foarte subțire (ca firul de păr) mi-a străbătut mijlocul transversal pornind din șoldul drept și străbătând zona lombară spre șoldul stâng. Firul incandescent era urmat de o durere ascuțită, subțire, foarte intensă, ca tăietura unei lame.
Totul s-a propagat cu viteză amețitoare (1-2 fracțiuni de secundă), însă această durere a declanșat în interiorul meu haosul: brusc, o stare de neliniște m-a cuprins, care a crescut în intensitate și, în mai puțin de o secundă, am ajuns să conștientizez o stare de frică cumplită, de groază, de panică.
Fulgerator m-am chrcit, mi-am adus genunchii la piept, mi-am pus patura în cap, încercând să mă fac mică, să nu mă mai vad. Am început să gem și, cu un glas tânguitor și panicat, m-am văitat: “Ce mi-ai facut?”, “Ce mi-ai facut?” , “Mi-e frica !”
Mi-am prins genunchii cu mâinile, cu capul între umeri și, astfel chircită, am gemut, am icnit, am scos sunete ca un vaiet prelung, m-am chircit și mai mult, am plâns ca un suspin, iar lacrimile nu curgeau, ci decât îmi umeziseră ochii. În interiorul meu era numai frică, groază, teroare, numai vaiet, durere, dar nu durere fizica, ci durere a sufletului. Da, întregul meu suflet țipa, urla de durere și se chircea. Se schimonosea, se contorsiona ceva în interiorul meu. Toti mușchii erau contractați și maxim încordați.
În tot acest timp o parte din conștiința mea observa totul, și asta îmi dădea o senzație de siguranță, de bine. Am început să mă legăn ușor și să gem prelung. Simțeam sunetul urcând din interiorul meu, ca o vibrație continuă ce ajungea în gură, pe limbă, dinți, buze, cu maxim de amplitudine. Brusc, întreaga mea percepție s-a mutat în acea parte din mine care urmărea totul, care observa și am realizat că în tot acest timp observasem acea zonă caldă și mișcătoare dintre omoplații mei, acea zonă de unde se manifesta și radia frica.
Acum o simțeam plenar, puternic, clar. Am vazut-o (cred!?) ca pe ceva sferic. Culoarea mi-e greu să o definesc, dar când m-am gandit la asta mi-a venit în cap culoarea rosie. Știu însă că este densă, compactă, dar în același timp se poate pătrunde în ea, nu este ca un zid de beton impenetrabil. Când am pătruns în ea, era ceva vâscos, nu solid, iar în unele locuri avea goluri, ca și cum era plină de bule de aer.
Odată cu mutarea percepției în starea de observatory, am simțit brusc detașare (pe care, într-o anumită măsură o simțisem permanent, dar de care nu fusesem atât de conștientă). Am continuat să observ stând chircită și gemând.
Energia sferică din spatele meu parca se mărise, era mai caldă și trimitea radiații ca niște înțepături. În interiorul ei și în locul unde era poziționată în corpul fizic, simțeam presiune și tensiune puternice.
Ușor, ușor m-am liniștit, mușchii mi s-au destins, starea de frică a dispărut. Observând totul, mă simțeam în siguranță și protejată. Asta percepeam cu o foarte mică bucățică de conștiință. Întreaga atenție era asupra sferei de energie. M-am „apropiat” de ea. Mi-a venit în cap că nu are sens să o urăsc, să o hulesc, să o gonesc, ci pur si simplu să o iubesc. Brusc, perceptia mea s-a transformat în blandețe și, cu zambet și blândețe, i-am spus că o iubesc și că e liberă. Apoi nu am mai făcut nimic decât am observat-o și am privit-o detașată.
Mihai a revenit și mi-a făcut ultimele mișcări.
Și acum, când scriu, o simt în spatele meu și, când o privesc intens, fiori de energie (ca frisonul de frig când ieși în aerul rece de afară) mă străbat din coloana vertebrală până în picioare.