Sunt preoţi care interzic credincioşilor să caute ajutor prin aceste terapii (adevărul este că, văzând cum se fac câteodată, îmi vine să le dau dreptate!). Dar sunt şi preoţi care ne-au cerut ajutorul. Complicate sunt căile, nu?
Mai departe. Mulţi oameni caută soluţii rapide şi lejere. Caută pe cineva care să fie „clarvăzător” să le spună ce probleme au în aură, de unde provin acestea, iar la sfârşit să le facă „ceva” şi să apară vindecarea. Dacă mai şi durează puţin şi e gratuit, atunci e şi mai bine (despre ideea de „gratuit” – căci câţiva ani, la început, am lucrat gratuit – am avut multe dicuţii lămuritoare cu Părintele).
Chiar zilele trecute a revenit la evaluare o persoană pe care o văzusem cu două luni în urmă. Era într-o situaţie şi mai rea acum şi îmi povestea că a făcut 10 şedinţe cu un bioenergoterapeut din capitală, care „pocnea din degete” pe deasupra ei. Şi singura zi în care s-a simţit mai bine timp de câteva ore, a fost ziua în care i-a spus ceva de genul: „azi o să te scap de toate păcatele şi o să te faci bine!” Uau! Mai că-mi vine să zic: „Vreau şi eu!” Fără cuvinte!
Nu înţeleg cum de nu se gândesc oamenii că nici măcar Hristos nu s-a manifestat atât de eficient şi nu cred că ne putem gândi la neputinţă. Că şi el le cerea să schimbe ceva în viaţa lor pentru a face posibilă vindecarea şi le atrăgea atenţia că nu EL, ci credinţa lor i-a vindecat. Dar în nici un caz credinţa veche – care îi adusese în starea de boală, ci cea nouă. Din această cauză nu toţi cei cinci leproşi care au ajuns în faţa Lui, s-au vindecat. Sunt convins că ar fi putut să o facă, dar dacă nu a făcut-o – chiar dacă ei îi ceruseră – cred că a avut un motiv foarte bine întemeiat.
Există oameni care într-adevăr „văd” (nativ sau antrenaţi special) şi manipulează structurile energetice ale pacienţilor din dorinţa de a le face bine. Şi unii chiar reuşesc să le „rezolve” din probleme, cel puţin la prima vedere.
Dar probabil că nu se gândesc că poate, de fapt, nu acesta este cel mai mare bine pentru pacienţi. Pentru că, în primul rând
- dacă extragi, pur şi simplu, energia blocată în urma unei traume sau înmagazinată într-o „umbră” (termenul a fost introdus de Jung), pacientul se va simţi într-adevăr mai bine, dar îl privezi de experienţa iluminatorie extraordinară a procesului „descărcării”, înţelegerii, eliberării (repunerii în circuit) şi asimilării acestei energii şi informaţii, care va deveni pentru el sursă de putere (pentru a putea să-şi schimbe reacţiile şi „automatismele” interioare) şi înţelepciune (să înţeleagă cum); un astfel de proces îl va ajuta să înţeleagă cauzele problemei, ce sau unde a greşit – şi el şi ceilalţi, care au fost motivaţiile fiecăruia şi abia atunci va putea, cu adevărat, să accepte, să ierte şi să iubească!; (citiţi PROCESUL DE ILUMINARE şi DE EXTRACŢIE)
şi, în al doilea rând,
- dacă aceştia nu înţeleg nimic din ce li s-a întâmplat, nu-şi schimbă absolut deloc comportamentul şi modul de a fi, nu se transformă deloc în bine într-un mod profund – cu alte cuvinte rămân aceeaşi, vor greşi din nou, ca şi prima dată. Iar a doua oară, se spune, le va fi „şi mai rău”…
Recunosc că am avut şi eu o astfel de etapă, în „tinereţea” vieţii mele de terapeut, pe care acum o numesc etapa (şi capcana) „ucenicului vrăjitor”. De fapt, este calea cea mai uşoară şi pentru terapeut (nu numai pentru pacient), calea „regală” – plină de glorie, în care el este „buricul pământului” („toţi se cred buricul pământului”, dar cu toţii se înşală, pentru că Pământul nu are decât un singur buric – şi acela sunt EU!”, spunea odată un om de scenă), centrul Universului, cel care hotărăşte, care „face şi drege”. Un mic Dumenezeu pe pământ. Credeam că îmi este permis să pot face orice şi chiar făceam. Lucruri pe care le-am plătit scump mai târziu, pentru că cineva trebuie să plătească „nota”, totuşi, până la urmă (A FI TERAPEUT).
Am înţeles cu suferinţă cuvintele revelatoare ale Părintelui Gheorghiţă, spuse într-un miez de noapte plin de lacrimi: „Vezi, ţi-am spus că tu nu faci nimic, că dacă nu vindeci sufletul – nimic nu faci!” (Cancer) şi am pornit lungul drum către înţelegerea adevăratei vindecari, renunţând să mai tratez omul că pe o fiinţă necuvântătoare, fără suflet şi minte şi să-l transform într-un neputincios, luându-i puterea din mâini.
Acum consider că eroul şi actorul principal trebuie să fie pacientul şi că el merită toţi laurii la sfârşit, pentru că efortul este, în primul rând, al lui. Nu este uşor să te schimbi, mai lesne faci trei facultăţi – îmi aduc aminte mereu de o vorbă a lui Einstein: „Este mai uşor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată.”
De aceea, nu cred că noi suntem „vindecători”, ci „terapeuţi”. Nu noi vindecăm, se amăgeşte cine îşi închipuie asta. Suntem doar „facilitatori”, ca să folosesc un termen la modă.